BINE ATI VENIT!

,,lasati orice speranta, voi care intrarati!!!"...speranta ca aici, pe acest blog, veti gasi stiri scandaloase.....

Filmulete

Loading...

luni, 24 decembrie 2012

A venit Craciunul!....din nou, si foarte rapid.

Se pare ca am fost cuminte....Mi-a adus Mosul meu cel drag, bucurii in multe nuante:carti! Ce cadou ar fi fost mai potrivit pentru o devoratoare de carti? Da, da, Editura Nemira, la mine acasa!Si da, ,,Urzeala tronurilor". Si, sa nu uit, va urez tuturor Crciun Fericit!....daca va regasiti printre vorbitorii de alte limbi, iata mai jos, urari si pentru voi: Craciun Fericit in limba Engleza - Merry Christmas /Craciun Fericit in limba Galica - Nollaig chridheil /Craciun Fericit in limba Galeza - Nadolig Llawen /Craciun Fericit in limba Franceza - Joyeux Noel /Craciun Fericit in limba Latina - Felix dies Nativitatis /Craciun Fericit in limba Spaniola - Feliz Navidad /Craciun Fericit in limba Portugheza - Feliz Natal /Craciun Fericit in limba Italiana - Buon Natale /Craciun Fericit in limba Germana - Frohe Weihnachten /Craciun Fericit in limba Norvegiana - Godjul /Craciun Fericit in limba Daneza - Glaedeligjul /Craciun Fericit in limba Finlandeza - Hyvää joulua /Craciun Fericit in limba Suedeza - Godjul /Craciun Fericit in limba Olandeza - Vrolijk Kerstfeest /Craciun Fericit in limba Greaca - Kala christougenna /Craciun Fericit in limba Rusa - S rozhdestvom Khristovym /Craciun Fericit in limba Ungara - Boldog karácsonyt /Craciun Fericit in limba Bulgara - Vesela koleda /Craciun Fericit in limba Ucraineana - Z Rizdvom Khrystovym /Craciun Fericit in limba Macedoneana - Sreken Bozhik /Craciun Fericit in limba Sarba - Srecan bozic /Craciun Fericit in limba Croata - Sretan BoĹľic /Craciun Fericit in limba Poloneza - Wesolych Swiat Bozego Narodzenia /Craciun Fericit in limba Letona - Priecigus Ziemassvetkus /Craciun Fericit in limba Malteza - Il-milied it-tajjeb /Craciun Fericit in limba Chineza - Shèng dàn kuài lè /Craciun Fericit in limba Japoneza - Merii kurisumasu /Craciun Fericit in limba Coreeana - Sung Tan Chuk Ha /Craciun Fericit in limba Hawaiana - Mele Kalikimaka /Craciun Fericit in limba Indoneziana - Selamat Natal /Craciun Fericit in limba Vietnameza - Chúa Mừng Giáng Sinh /Craciun Fericit in limba Thailandeza - Souksaan wan Christmas /Craciun Fericit in limba Lao - Souksan van Christmas /Craciun Fericit in limba Hindi - Krismas ki shubhkaamnaayein /Craciun Fericit in limba Turca - Noeliniz kutlu olsun Asa se spune Craciun Fericit in peste 30 de limbi din intreaga lume.

duminică, 23 decembrie 2012

Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii!

...simplu, la serviciu. Teoretic si practic,daca sosea Apocalipsa, trebuia sa stea la coada, asa nebunie de lume a fost prezenta pe acolo. Parca venise sfarsitul lumii. Sa nu anticipez, maine cred ca se va repeta figura. Oamenii sunt in vacante, pe la casele lor, dar, nu stau linistiti. Hai pe la banca, sa vedem ce se mai intampla pe acolo! Si, vin toti, la ghinionul pe care il am. In viata mea, am dorit sa am de lucru, iar viata....mi-a dat ce am dorit, cu varf si indesat!Dar, spre deosebire de zilele mele normale, monotone, doar ,,dus serviciu-intors acasa-nani" dus-intors cu metroul (apropo, au schimbat colindele!!!!nu in foarte bine, dar ceva-ceva mai vesel)am avut rezervare la club Tribute. Eveniment? Trupa ,, Asha"(nu stiu daca este corect cum am scris) canta cover-uri. Cred ca eram singura persoana din club care dormita pe canapea. Ce dracu' fac eu aici? De ce am venit? Puteam sa dorm mai ieftin acasa!Pe la 1 noaptea,m-am ,,adunat" de pe unde ma imprastiasem, m-am ridicat in picioare si....nu m-am mai asezat pana la 4,30 cand am plecat acasa. Doamne....acum vad cat eram de transpirata!Fir-ar Apocalipsa a naibii!

marți, 18 decembrie 2012

Cartea pierduta a vrajitoarelor....o noua pasiune?

Aseara, m-am dus sa vad si eu targul de Craciun de pe esplanada Universitatii (noua esplanada, fosta parcare!)Asteptandu-mi sotul, din lipsa de ocupatie, mi-am ,,lipit" nasul de niste titluri din vitrina Librariei Eminescu. Mi-a atras atentia acest titlu, -ce sa fac?- parca facut pentru mine.
Cartea pierdută a vrăjitoarelor, de Deborah Harkness - o lume magnifică Dacă ai Cartea pierdută a vrăjitoarelor, o lume miraculoasă ți se arată. În inima Bibliotecii Bodleiene din Oxford, profesorul universitar Diana Bishop descoperă fără să vrea un manuscris alchimic aflat sub o vrajă. Deși se trage dintr-un neam vechi și vestit de vrăjitoare, Diana nu vrea să aibă de-a face cu vrăjitoria, așa că, după o analiză sumară, returnează manuscrisul. Dar descoperirea ei pune în mișcare o lume fantastică, atrăgând pe urmele Dianei o sumedenie de demoni, vrăjitoare și vampiri. Manuscrisul găsit de Diana si considerat pierdut de secole este râvnit de toți aceștia, iar faptul că ea este singura creatură care poate rupe vraja o transformă într-o țintă. Printre creaturile care se apropie de Diana se numără și vampirul Matthew Clairmont, un genetician pasionat de teoriile lui Darwin. Împreună, Diana și Matthew pornesc să descifreze secretele manuscrisului. Dar relația care se înfiripă între vampirul de 1500 de ani și vrăjitoarea ale cărei puteri sunt legate printr-o vrajă amenință să spulbere pacea fragilă care domnea de câteva secole între creaturi și oameni - și cu siguranță va transforma lumea Dianei. Cartea pierdută a vrăjitoarelor - o carte pe care o vor savura deopotrivă adolescenții și adulții care încă mai cred în lumi magice. Citește chiar acum primul fragment sau comandă cartea Cartea pierdută a vrăjitoarelor în format tipărit și eBook de Deborah Harkness cu o reducere de 50% doar pe Elefant.ro La început a fost absenţă şi dorinţă La început a fost sânge şi teamă La început a fost o descoperire a vrăjitoarelor CAPITOLUL 1 Volumul legat în piele nu avea nimic remarcabil. În ochii unui istoric obişnuit nu ar fi părut deloc diferit de sute de alte manuscrise din Biblioteca Bodleiană de la Oxford, vechi şi uzate. Dar eu am ştiut că are ceva ciudat din clipa în care l-am luat în mână. Sala de lectură Duke Humfrey era pustie în acea după-amiază de sfârşit de septembrie, iar solicitările pentru materialele din bibliotecă erau rezolvate repede, acum că se teminase cu îmbulzeala profesorilor veniţi aici în vizită peste vară, iar nebunia semestrului de toamnă încă nu începuse. Chiar şi aşa, am fost surprinsă când Sean m-a oprit la recepţie. — Doamnă profesoară Bishop, v-au sosit manuscrisele, îmi spuse el în şoaptă, pe un ton uşor poznaş. Partea din faţă a puloverului de culoarea argilei îi era pătată de urmele ruginii ale copertelor vechi din piele, pe care el încercă să le îndepărteze stângaci cu mâna. O şuviţă de păr nisipiu îi căzu pe frunte. — Mulţumesc, i-am răspuns, aruncându-i un zâmbet recunoscător. Încălcam în mod flagrant regulile cu privire la numărul de cărţi pe care le putea solicita un profesor într-o singură zi. Sean, cu care băusem multe pahare în pubul zugrăvit în roz de peste drum în studenţie, îmi satisfăcea cererile de mai bine de o săptămână fără să se plângă. — Şi nu-mi mai spune „doamnă profesoară“. Am întotdeauna impresia că vorbeşti cu altcineva. Sean îmi întoarse zâmbetul şi împinse manuscrisele – toate cu frumoase exemple de ilustraţii alchimice din colecţiile bodleiene – peste biroul său uzat din lemn de stejar. Fiecare era adăpostit într-o cutie de carton cenuşiu. — A, şi mai este unul. Sean dispăru o clipă în cabină şi se întoarse cu un manuscris gros, format in quarto, legat simplu în piele marmorată de viţel. Îl puse peste celelalte şi se aplecă să-l inspecteze. Marginile aurite ale ochelarilor săi scânteiară în lumina difuză a vechii lămpi de lectură din bronz, care era prinsă de un raft. — Ăsta n-a mai fost cerut de ceva vreme. Am să scriu un bilet să fie pus într-o cutie după ce îl returnezi. — Vrei să-ţi aduc eu aminte? — Nu. Mi-am notat deja aici. Îşi ciocăni capul cu vârfurile degetelor. — Cred că mintea ta este mai organizată decât a mea. Zâmbetul meu deveni mai larg. Sean mă privi timid şi trase de fişa de împrumut, dar aceasta rămase la locul ei, prinsă între copertă şi primele pagini. — Se pare că nu vrea să iasă, comentă el. Voci înăbuşite îmi răsunară în ureche ca un ciripit, tulburând liniştea familiară a sălii. — Ai auzit? Am privit de jur-împrejur, derutată de sunetele stranii. — Ce? replică Sean, ridicând privirea de pe manuscris. Privirea îmi fu atrasă de scânteierile aurii de pe muchiile cărţii. Dar tuşele acelea de aur aproape şterse nu puteau explica licărirea slabă, iridescentă, care părea să se prelingă dintre pagini. Am clipit. — Nimic. Am tras grăbită manuscrisul spre mine, simţind furnicături prin piele când l-au atins. Degetele lui Sean ţineau încă de fişa de împrumut, care alunecă acum uşor din strânsoarea copertei. Am luat volumele în braţe şi le-am sprijinit cu bărbia, asaltată de un iz ciudat, care acoperi mirosul familiar al bibliotecii, de aşchii de creioane şi ceară de parchet. — Eşti bine, Diana? mă întrebă Sean, încruntându-se îngrijorat. — Da. Doar un pic obosită, am răspuns eu, lăsând cărţile în jos, cât mai departe de nas. Am străbătut repede partea veche, din secolul al cincisprezecelea, a bibliotecii, trecând pe lângă rândurile de mese de lectură elisabetane, fiecare cu cele trei rafturi pentru cărţi şi cu tăblia zgâriată. Între ele, ferestrele gotice îndreptau privirea cititorilor în sus, spre tavanul casetat, unde apărea emblema universităţii, pictată în culori vii şi aurită – trei coroane şi o carte deschisă –, şi unde mottoul său, „Dumnezeu este cel care mă luminează“, era proclamat în mod repetat de la înălţime. O altă profesoară universitară din America, Gillian Chamberlain, era singurul meu tovarăş din bibliotecă în această seară de vineri. Clasicistă la Bryn Mawr, Gillian îşi petrecea timpul studiind cu atenţie bucăţi de papirus protejate între geamuri de sticlă. Am trecut în grabă pe lângă ea, încercând să evit contactul vizual, dar scârţâitul podelei vechi mă dădu de gol. Am simţit pe piele furnicăturile pe care le încercam mereu când mă privea o altă vrăjitoare. — Diana? mă strigă ea din penumbră. Mi-am înăbuşit un oftat şi m-am oprit. — Bună, Gillian. Simţindu-mă inexplicabil de posesivă cu teancul meu de manuscrise, am rămas cât mai departe de ea şi mi-am încovoiat trupul astfel încât să nu le vadă. — Ce faci de Mabon? Gillian se oprea întotdeauna lângă biroul meu ca să-mi ceară să petrec timp cu „surorile“ mele câtă vreme locuiam la Oxford. Acum, pentru că mai erau doar câteva zile până la sărbătorile wiccane ale echinocţiului de toamnă, îşi reînnoi eforturile de a mă aduce la sabatul local al vrăjitoarelor. — Lucrez, am spus eu repede. — Să ştii că sunt câteva vrăjitoare foarte drăguţe pe aici, zise Gillian cu dezaprobare afectată. Zău, ar trebui să vii luni. — Mulţumesc. O să mă gândesc, am spus eu, pornind deja spre Selden End, adăugirea luminoasă şi spaţioasă construită în secolul al şaptesprezecelea, perpendiculară pe axa principală a sălii de lectură Duke Humfrey. — Pregătesc însă o lucrare pentru o conferinţă, aşa că nu contaţi pe mine. Mătuşa Sarah mă avertizase mereu că e imposibil ca vrăjitoarele să se mintă una pe alta, dar asta nu mă oprise să încerc. Gillian scoase un sunet aprobator, dar ochii ei continuară să mă urmărească. Revenind la locul meu obişnuit, care dădea spre ferestrele arcuite, ferecate în plumb, am rezistat tentaţiei de a trânti manuscrisele pe masă şi de a-mi şterge palmele. Din contră, ţinând cont de vârsta lor, am aşezat teancul cu atenţie. Manuscrisul care păruse să nu vrea să dea drumul fişei de împrumut se afla deasupra celorlalte. Pe cotor avea imprimat cu aur blazonul lui Elias Ashmole, un colecţionar de cărţi şi alchimist din secolul al şaptesprezecelea, ale cărui cărţi şi lucrări ajunseseră la Biblioteca Bodleiană din Muzeul Ashmole în secolul al nouăsprezecelea, cu tot cu numărul 782. Am întins mâna şi am atins pielea cafenie. Un şoc parcă electric mă făcu să-mi retrag degetele repede, dar nu suficient de rapid. Furnicăturile mi-o luară în sus pe braţe, făcându-mi pielea ca de găină, apoi se răspândiră pe umeri şi, drept răspuns, muşchii spatelui şi ai cefei mi se încordară. Aceste senzaţii dispărură repede, dar lăsară locul unui sentiment deşert de dorinţă nesatisfăcută. Copleşită de propria-mi reacţie, am făcut câţiva paşi înapoi, îndepărtându-mă de masa de lectură. Chiar şi de la o distanţă sigură, acest manuscris mă provoca, ameninţând zidul pe care îl înălţasem pentru a-mi separa cariera academică de descendenţa mea ca cel mai recent vlăstar al vrăjitoarelor Bishop. Odată cu obţinerea prin muncă susţinută a doctoratului, a titularizării ca profesor şi a promovărilor, cu o carieră promiţătoare în faţă, renunţasem la moştenirea familiei mele şi îmi făurisem o viaţă care depindea de raţiune şi de abilităţile mele de om de ştiinţă, nu de intuiţii şi de vrăji. Eram la Oxford pentru un proiect de cercetare. La final, descoperirile mele aveau să fie publicate, dotate cu analize ample şi note de subsol, şi apoi aveau să le fie prezentate colegilor mei oameni, eliminând orice urmă de mister din ceea ce ar putea fi cunoscut numai prin cel de-al şaselea simţ al unei vrăjitoare. Acum însă – deşi involuntar –, scosesem la iveală un manuscris alchimic de care aveam nevoie pentru cercetarea mea şi care părea să posede o putere supraomenească imposibil de ignorat. Mă mâncau degetele să-l deschid şi să aflu mai multe. Dar o dilemă şi mai puternică mă reţinea: curiozitatea mea era una intelectuală, legată de activitatea de cercetare? Sau avea de-a face cu raporturile familiei mele cu vrăjitoria? Am tras în piept aerul familiar al bibliotecii şi am închis ochii, sperând că acest lucru îmi va limpezi gândurile. Biblioteca Bodleiană fusese întotdeauna un sanctuar pentru mine, un loc neasociat cu neamul Bishop. Încrucişându-mi braţele ca să le împiedic să mai tremure, am rămas cu ochii ţintă la Ashmole 782, în lumina tot mai strălucitoare a apusului, întrebându-mă ce să fac. Mama ar fi ştiut instinctiv răspunsul, dacă ar fi fost în locul meu. Majoritatea membrilor familiei Bishop erau vrăjitori şi vrăjitoare talentate, dar mama mea, Rebecca, fusese specială. Toată lumea spunea asta. Abilităţile ei supranaturale se manifestaseră devreme şi, elevă la şcoala primară fiind, le întrecea deja pe majoritatea vrăjitoarelor mature din sabatul local graţie unei înţelegeri intuitive a vrăjilor, graţie prevestirilor ei surprinzătoare şi darului neobişnuit de a vedea dincolo de aparenţe în privinţa oamenilor şi a evenimentelor. Sora mai mică a mamei, mătuşa Sarah, era şi ea o vrăjitoare înzestrată, dar talentele ei erau mai convenţionale: avea mână bună la poţiuni şi stăpânea la perfecţie folclorul tradiţional al vrăjilor şi al farmecelor. Colegii mei istorici nu ştiau, desigur, nimic despre familia mea, dar toţi locuitorii din Madison, orăşelul acela izolat din partea de nord a statului New York unde locuisem cu Sarah de la vârsta de şapte ani, ştiau totul despre neamul Bishop. Strămoşii mei se mutaseră din Massachusetts după Războiul de Independenţă. Trecuse mai bine de un secol de când Bridget Bishop fusese executată în Salem. Chiar şi aşa, zvonurile şi bârfele îi urmaseră în noul lor cămin. După ce ridicaseră ancora şi se mutaseră în Madison, cei din familia Bishop depuseseră eforturi serioase pentru a le demonstra celorlalţi cât de utile puteau fi nişte vecine vrăjitoare care vindecau bolnavii şi preziceau vremea. Cu timpul, familia a prins rădăcini suficient de adânci în comunitate pentru a face faţă cu bine inevitabilelor răbufniri de superstiţie şi de teamă ale oamenilor. Dar mama avea o curiozitate faţă de lume care a făcut-o să părăsească adăpostul sigur din Madison. S-a dus întâi la Harvard, unde l-a cunoscut pe un tânăr vrăjitor pe nume Stephen Proctor. Acesta provenea şi el dintr-o familie cu o îndelungată tradiţie a magiei şi îi împărtăşea dorinţa de a gusta viaţa de dincolo de istoria şi de sfera de influenţă a familiei sale în New England. Rebecca Bishop şi Stephen Proctor au format un cuplu fermecător, în care francheţea tipic americană a mamei compensa manierele mai formale şi mai de modă veche ale tatei. Au devenit antropologi, cufundându-se în culturi şi în credinţe străine, împărtăşind pasiuni intelectuale şi un devotament profund unul faţă de altul. După ce au obţinut catedre la facultăţi din zonă – mama, la universitatea la care studiase, tata, la Wellesley –, au făcut călătorii de cercetare peste graniţă şi s-au stabilit în Cambridge. Am puţine amintiri din copilărie, dar toate sunt vii şi surprinzător de clare. În toate apar şi părinţii mei: moliciunea catifelei din care era făcută haina tatălui meu, izul de lăcrămioare din parfumul mamei mele, clinchetul paharelor de vin în serile de vineri, când luau cina la lumina lumânărilor, după ce mă duceau la culcare. Mama îmi spunea poveşti, iar servieta maro a tatei clămpănea când o lăsa din mână lângă uşa de la intrare. Asemenea amintiri sunt cunoscute oricui. Altele însă, nu. Pe mama n-am văzut-o niciodată să spele rufe, deşi hainele mele erau mereu curate şi frumos împăturite. Când mergeam cu şcoala la grădina zoologică, biletele de învoire din partea părinţilor mei apăreau ca prin minune pe pupitrul meu când învăţătoarea venea să le strângă, chiar dacă le uitasem acasă. Şi, indiferent în ce stare era biroul tatălui meu când mă duceam să-l sărut de noapte bună (de obicei arăta ca după o explozie), în dimineaţa următoare îl găseam în perfectă ordine. La grădiniţă am întrebat-o pe mama prietenei mele Amanda de ce se ostenea să spele vasele cu apă şi cu detergent, când nu trebuia decât să le pună în chiuvetă, să pocnească din degete şi să spună câteva cuvinte în şoaptă. Doamna Schmidt a râs de ideea mea ciudată, dar ochii i s-au tulburat. În seara aceea, părinţii mi-au spus că trebuia să avem grijă cum şi cu cine vorbim despre magie. Oamenii erau mai mulţi decât noi, iar puterea noastră li se părea înspăimântătoare, îmi explicase mama, şi frica este cea mai puternică forţă de pe pământ. Încă nu le spusesem că magia – în special a mamei mele – mă speria chiar şi pe mine. În timpul zilei, mama arăta ca toate mamele copiilor din Cambridge: uşor neîngrijită, un pic dezorganizată şi permanent hărţuită de treburile de acasă şi de la serviciu. Părul ei blond era ciufulit după ultima modă, deşi hainele pe care le purta erau tot cele de la 1977 – fuste lungi, cloş, pantaloni şi cămăşi prea mari şi sacouri şi blazere bărbăteşti pe care le culegea din magazinele second hand din tot Bostonul, imitând-o pe Annie Hall. Nimic nu te-ar fi făcut să întorci capul după ea pe stradă sau în supermarket. În intimitatea casei noastre, cu perdelele trase şi uşa încuiată, mama devenea o altă persoană. Mişcările ei erau sigure şi hotărâte, nu zorite şi febrile. Uneori părea chiar să plutească. În timp ce umbla prin casă, cântând şi culegând animale de pluş şi cărţi, chipul i se transforma treptat în ceva frumos, venit parcă din altă lume. Când se lumina de magie, nu-ţi puteai lua ochii de la ea. — Mami are un foc de artificii în ea, îmi explica tata cu zâmbetul său larg, indulgent. Dar, după cum am aflat, focurile de artificii nu sunt doar strălucitoare şi energice. Sunt imprevizibile şi te pot lua prin surprindere, ba chiar şi speria. Tata era la o conferinţă în seara când mama s-a hotărât să cureţe argintăria şi a rămas hipnotizată de un bol cu apă pe care-l pusese pe masa din sufragerie. În timp ce ea se uita fix la suprafaţa transparentă, aceasta s-a acoperit cu o ceaţă care s-a răsucit în forme mici, fantomatice. Eu am rămas fără grai, încântată, privindu-le cum creşteau, până când camera s-a umplut de fiinţe fantastice. Curând se târau în sus pe draperii şi se căţărau pe tavan. Am strigat la mama după ajutor, dar ea rămăsese cu privirea aţintită asupra apei. Nu s-a desprins de acolo până când ceva pe jumătate om, pe jumătate animal s-a târât lângă mine şi m-a ciupit de braţ. Asta a smuls-o din visare, şi mama a explodat într-o jerbă de lumină roşie, furioasă, care a alungat creaturile acelea spectrale şi a lăsat în casă un iz de pene pârlite. Tata a adulmecat mirosul ciudat de cum a intrat pe uşă şi s-a alarmat. Ne-a găsit ghemuite împreună în pat. Când l-a văzut, mama a izbucnit în plâns, plină de căinţă. Niciodată nu m-am mai simţit în deplină siguranţă în sufragerie. Şi orice urmă de sentiment de siguranţă a dispărut după ce am împlinit şapte ani, când mama şi tata au plecat în Africa şi nu s-au mai întors în viaţă. M-am scuturat şi m-am concentrat din nou asupra dilemei cu care mă confruntam. Manuscrisul se afla pe masa din bibliotecă, în cercul de lumină al lămpii. Magia lui stârnea ceva întunecat, înnodat înăuntrul meu. Mi-am pus din nou degetele pe pielea netedă. De data asta, senzaţia de furnicături mi s-a părut familiară. Mi-am amintit în mod nelămurit că mai simţisem o dată, demult, ceva asemănător, în timp ce căutam printre hârtiile de pe biroul tatălui meu. Hotărâtă să nu mai dau atenţie volumului legat în piele, mi-am găsit o ocupaţie mai raţională: căutarea listei de texte alchimice pe care o făcusem înainte de a pleca din New Haven. Era pe birou, ascunsă printre foi de hârtie, fişe de împrumut de cărţi, facturi, creioane, pixuri şi hărţi ale bibliotecii. Textele erau aranjate ordonat pe colecţii şi apoi după numerele alocate fiecăruia de către bibliotecari, atunci când fuseseră primite la Biblioteca Bodleiană. De când venisem, în urmă cu câteva săptămâni, înaintasem prin ea metodic. Descrierea copiată din catalog pentru Ashmole 782 era următoarea: Antropologia, sau un tratat conţinând o scurtă descriere a Omului în două părţi: prima Anatomică, a doua Psihologică. Ca în cazul majorităţii lucrărilor pe care le studiam, titlul acesta nu spunea nimic despre conţinut. Degetele mele ar fi putut să-mi furnizeze câteva informaţii despre carte fără să fie nevoie să-i deschid copertele. Mătuşa Sarah îşi folosea mereu degetele ca să-şi dea seama ce era în corespondenţă înainte de a o deschide, în caz că plicul conţinea o factură pe care nu voia să o plătească. În felul ăsta, putea să-şi susţină nevinovăţia atunci când s-ar fi dovedit că datora bani companiei de electricitate. Cifrele aurite de pe cotor clipiră. M-am aşezat şi mi-am analizat opţiunile. Să ignor magia, să deschid manuscrisul şi să încerc să-l citesc ca un simplu cercetător? Să dau deoparte volumul vrăjit şi să plec? ... Elefant.ro ne-a pus la dispozitie acest capitol (multumim!) Citeşte mai departe sau comandă online cartea Cartea pierdută a vrăjitoarelor în format tipărit și eBook cu livrare în maxim 48 de ore oriunde în țară.

joi, 13 decembrie 2012

Colindele de Craciun de la Metrou. Asta da, tragedie!

Stie toata lumea. Eu, circul cu metroul.Asa, si? Ce daca? Nu sunt singura..Dar, oare, numai eu am observat? Pentru cei care circula cu metroul in aceasta perioada, premergatoare sarbatorilor de iarna, nu mica a fost ,,surpriza" perpetuarii obiceiului implementat anii trecuti de catre Metrorex, ca in statiile de metrou, calatorii, deja nauciti de grija zilei de maine sa asculte celebrele noastre colinde de Craciun. Adica triste, si mai triste, cele mai triste! Acesta este registrul.Astia suntem noi? Melodii, a caror ritmicitate sugereaza priveghiul?Colinde,care iti induc in creierul deja amortit de atat munca ,,bucuria" inmormantarilor? In cele 4 zile de cand ascult acelasi play-list, imi vine-ironic!-in minte, intrebarea:,,Sa imi tai venele, sau sa le las lungi?"Ma intreb, daca nu cumva, au consultat un psiholog la alcatuirea acestui play-list.Poate nu au analizat si posibilul rezultat:,,Mai rarim din ei!" Nu am nimic cu Colindele adevarate de Craciun. Sunt frumoase, si mi-au leganat copilaria.Le ascult cu drag.Dar, ceea ce se aude in difuzoarele Metrorex.....

marți, 4 decembrie 2012

Cadou! Mai las-o moale cu fantomele!

Singurii prieteni ai lui Cass McKenna, o fată de 16 ani, sunt cateva fantome: cea a surorii ei și ale câtorva foști colegi de școală. Fantomele nu sunt deloc complicate și poți avea încredere în ele. Mai mult decât atât, ele pot afla secretele compromițătoare ale celor din jur... iar lui Cass îi place să știe totul despre colegii ei îngâmfați. Dar cum secretele sunt dezvăluite la un moment dat, Tim, vicepreședintele consiliului de elevi, îl descoperă pe al lui Cass. El îi cere să-l ajute să intre în legătură cu mama lui, care murise de curând, iar ea cedează. Intervenția îi aduce o revelație, aceea că Tim nu e chiar atât de rău precum îi e renumele, și are mare nevoie de ajutorul ei. Poate că aceasta este cea mai bună ocazie ca ea să se împrietenească din nou cu cei vii... Ei bine, Elefantelul ne face cadou, -pentru ademenire, fireste!- primul capitol din aceasta carte. Ce sa fac oare, sa ma apuc de ea (adica sa o si comand, stiind ca are si continuare)sau ,,sa o las eu mai moale cu fantomele"?
CAPITOLUL I S-ar putea crede că e ușor să te înțelegi cu cineva după ce a murit. Dar nu și cu Paige. Ea și-a luat foarte în serios îndatoririle de soră mai mare. Se împliniseră patru ani de când se înecase, și tot mă mai bătea la cap. — Doar n-ai de gând să porți ăștia la școală? mi-a zis ea, cocoțată în aer deasupra tăbliei de fier forjat a patului meu, cu picioarele încrucișate, înclinată pe-o parte. Așa obișnuia să stea cândva la masa de seară, când… se prefăcea atentă la fiecare cuvânt de-al tatei, dar de fapt se gândea la ce avea ea chef. Doar că acum stătea în poziția asta și fără scaun. — Și care-i problema cu ei? am întrebat-o, încheindu-mă la fermoarul de la blugi. Și ea purta blugi. Dar, firește, ai ei erau strâmți, trei sferturi, cu talie joasă. Ai mei erau largi, lălâi. Călcasem pe tiv de-atâtea ori, încât ajunseseră la fel de deșirați precum covorul meu violet, dar — stați puțin! — măcar ai mei erau comozi. Paige a strâmbat din năsucul ei obraznic și a clătinat din cap. Foarte puține lucruri o făceau să se-nfierbânte atât de tare ca faptul că-mi neglijam potențialul în domeniul modei. În cea mai mare parte a timpului, chipul ei arăta precum hârtia de mătase, lipsită de culoare și atât de transparentă, încât chiar puteam să văd prin ea. Dar dacă-i stârneai interesul, se lumina ca un lampion chinezesc. În astfel de momente, strălucea din creștetul blond-alburiu și până la sandalele prinse-n curelușe. Cu doar câțiva ani în urmă, m-ar fi scos din sărite. Însă între timp, mă obișnuisem. Era ca un joc: cu cât devenea ea mai autoritară, cu atât eram eu mai obraznică. Ne jucam de-a surorile normale. — Tu nu te uiți niciodată la tine cum arăți, Cassie? m-a luat ea la rost. Ai lucruri mai frumoase în șifonier. Parcă dinadins te-mbraci ca o nătăfleață. — Există și lucruri mai importante decât țoalele, să știi. — Ai putea măcar să te piepteni? Te rog. Mi-am suflat bretonul din ochi și am zâmbit cu gura până la urechi. — Foarte bine, dacă e atât de important pentru tine. Mi-am găsit peria în harababura de pe măsuța de toaletă — printre cărți cu benzi desenate, vase murdare și șosete desperecheate — și am început să trag de părul meu încâlcit, șaten-deschis. Paige a venit spre mine plutind și m-a mângâiat pe creștet, făcându-mă să mă-nfior. Mâna sa mirosea a mere glasate, cu scorțișoară. — Ai putea să fii chiar drăguță, Cassie, a murmurat ea. Ai un chip simpatic. Dacă te-ai și îmbrăca, să-l pui în valoare… Un pic de fard — pun pariu că ochii tăi ar putea să bată spre verde dacă te-ai machia cum trebuie — și o tunsoare nouă… — De ce să-mi bat capul? Paige a început să mormăie: — Vrei să ai prieteni, nu-i așa? Oamenilor le pasă de chestiile astea. Ești drăguță, sunt și ei drăguți cu tine. Arăți anapoda, râd de tine pe la spate. Zâmbetul mi-a pierit de pe buze. Mi-am smuls cu peria un ghem de păr și-am tresărit de durere. Din câte observasem eu, faptul că erai drăguță nu-i împiedica pe ceilalți să râdă de tine. Când eram la gimnaziu, mă îmbrăcam destul de frumos, însă e al naibii de sigur că nu-mi folosise la nimic. Dar asta era o poveste veche. Acum, copiii de la liceul Frazer nu mai râdeau de mine. Și mă asigurasem că așa vor rămâne lucrurile: aflasem despre ei o grămadă de mizerii cu care-i aveam la mână. Nu că aș fi putut să-i spun asta lui Paige. Dac-ar fi știut ce se petrecea la școală, ar fi fost de zece ori mai înspăimântată decât era de blugii mei. — Tu râzi de mine în spatele meu? am întrebat-o, în schimb. S-a uitat la mine cu cea mai convingătoare mimică de soră mai mare: sprâncenele arcuite și gura pungă. Ținând cont de faptul că ea rămăsese la aceeași minunată vârstă de șaisprezece ani — atât cât avea când murise —, în timp ce eu aveam să împlinesc șaptesprezece peste câteva luni, îmi venea din ce în ce mai greu să iau în serios o asemenea privire. — Sigur că nu, mi-a răspuns. Doar ești soră-mea. Eu trebuie să am grijă de tine. — Ei bravo, mersi. Oricum, nimeni nu râde de mine. — Dar… Am privit-o și eu arcuindu-mi sprâncenele. — Crede-mă că așa e. — OK, OK! Apoi, s-a bosumflat: Doar că sunt neliniștită. Ar trebui să ai mai multă grijă de tine. Altădată obișnuiai să… Am impresia că totuși te machiai și te-mbrăcai mai drăguț, nu-i așa? I-am evitat privirea. De obicei, Paige nu prea vorbea despre ceea ce fusese înainte. Totuși, avea dreptate: dac-aș fi fost acum la începutul clasei a șaptea, aș fi încercat deja vreo șase toalete diferite, mi-aș fi dat cu ruj — dar nu mult, ca să nu observe maică-mea —, și astfel aș fi fost pregătită pentru încă o zi în care să chicotesc cu prietenele mele și să roșesc în preajma băieților. Dar de-atunci, se schimbaseră o mulțime de lucruri. Lucruri pe care Paige n-avea chef să le vadă pe când trăia, iar acum probabil că nu le-ar fi înțeles nici în ruptul capului. — Mi-e cât se poate de bine și-așa, i-am zis, prinzându-mi părul cu un elastic. Nu vrei să vorbim despre altceva? În plus, ar trebui să te bucuri. Dac-aș fi avut un miliard de prieteni și aș fi ieșit în fiecare seară, tu ai fi înnebunit de plictiseală. În timp ce-mi îndesam în ghiozdan tema pe care mi-o făcusem cu o seară-nainte, Paige s-a îndreptat — plutind — spre mine. N-a mai scos nici o vorbă, ci doar se uita la mine cu îngrijorare, cu fruntea încrețită. Mi s-a strâns stomacul. Chiar și după patru ani, uneori mi se părea ciudat că-mi acorda atât de multă atenție. Înainte să moară, relația noastră era destul de proastă. În general, eu încercam mereu să-i stau în cale, iar ea se străduia din răsputeri să mă evite. La liceu, se transformase într-o prințesă adolescentă, în timp ce eu eram o copiliță stângace, care distona cu distincția ei. Nu înțelegeam de ce nu mai voia să se afișeze cu mine. Iar ea nu înțelegea de ce n-o lăsam în pace. Presupun că eram o norocoasă că relația noastră nu rămăsese în acel stadiu. După moarte, Paige își păstrase intact simțul estetic, însă memoria îi era complet răvășită. Pe ici, pe colo, timpul înțepenise în loc. Vorbea despre unele lucruri ca și cum patru ani ar fi trecut într-o zi. Când tata transformase fosta ei cameră în atelier, fusese nevoie de o lună ca să-i intre-n cap această informație. Dădea buzna în camera mea, o dată sau de două ori pe zi, văicărindu-se că îi furase cineva toate lucrurile. Eu îi explicam ce se-ntâmplase, ea se calma, însă după câteva ore uita totul și-o apucau iarăși pandaliile. Dar, până la urmă, Paige pricepuse că situația se schimbase — cum era cazul și cu dormitorul ei —, că eu creșteam și că noul înlocuia vechiul. În mintea ei, eram dintotdeauna cele mai bune prietene cu putință. Și, sinceră să fiu, cu toată cicăleala ei, mărturisesc că avusesem prietene mult mai afurisite. Măcar ea își rostea gândurile cu voce tare, în loc să le ascundă sub paravanul zâmbetelor și al vorbelor dulci. Morții, poate fiindcă nu mai au nimic de pierdut, sunt întotdeauna sinceri. Am răsucit butonul aparatului de radio. — Pe ce post vrei să-l las? — Habar n-am, mi-a răspuns Paige, privind posomorâtă pe fereastră, în timp ce strălucirea i se mai estompa. Ce zici de ăla cu hip-hop? — Sigur, am zis, căutând frecvența și potrivind volumul suficient de încet, încât să nu se prindă tata că am lăsat aparatul pornit. Paige nu s-a clintit. Când mi-am ridicat privirea spre ea, devenise atât de străvezie, încât puteam să văd prin ea vopseaua scorojită a cercevelei. — Mă-ntorc devreme, i-am amintit. Tata ar trebui să fie pe-aici. Iar mama… Atunci mi-am dat seama că nu știam unde era mama. Mi s-a pus un nod în gât. Ei bine, cam așa stăteau treburile cu mama. Numai că Paige nu avea să-și recapete cu adevărat strălucirea până nu se întorcea ea. — Știu, mi-a răspuns Paige, zâmbind. Mulțumesc. S-a auzit cum scârțâie podeaua de pe hol. Am amuțit amândouă. A urmat un ciocănit în ușă — semnalul tatei: unu, doi, unu-doi-trei. — Mda? i-am răspuns. Paige a dat să se îndepărteze. Tata și mama nu trebuiau s-o vadă sau s-o audă. Mai stătea câteodată și cu ei — cel mai mult cu mama, în scurtele ei perioade de popas pe-acasă, între două delegații pentru revistă —, însă nu părea să se simtă bine în compania lor. Tata a deschis încetișor ușa. — Salutare, mi-a zis, studiindu-mă prin lentilele ovale ale ochelarilor. S-a scărpinat apoi cu degetele murdare de cerneală pe începutul de chelie din creștet. — Ai început să tragi în tuș? l-am întrebat. Tata lucra la o grămadă de proiecte diferite, însă ilustrațiile lui preferate erau cele simple, în tuș negru. În ultimele câteva zile, lucrase la un studiu comandat de biserica Sfântul Mihail, fiind atât de absorbit de el, încât mai ieșea doar când mâncam sau pentru obișnuita noastră perioadă de stat la televizor după cină, când ne consacram slăbiciunii noastre comune pentru vechile sitcomuri. A confirmat, dând din cap. — Piesele de mozaic sunt o adevărată provocare. — Să-mi arăți și mie când termini. — Sigur, a zis el. Arăți bine. M-am făcut mică. — Mersi. Partea amuzantă era că tata chiar vorbea serios. Cred c-aș fi putut să am și un cuib de viespi în păr, și lui tot i s-ar fi părut încântător. Pentru un artist, avea o concepție cam ciudată în privința frumuseții. — Mă gândeam…, a început el, tușind ca să-și dreagă vocea. Trebuie să ies în oraș, să mai cumpăr câte ceva. N-ai vrea să te duc cu mașina la școală? Am aruncat o privire pe fereastră. Burnița. Mărunt, neîntrerupt. Pe de altă parte, faptul că-și dresese glasul îmi dădea de-nțeles că se pregătea de o conversație stânjenitoare. Am șovăit, și instantaneu m-am simțit ca o nemernică. Tata era ultima persoană din lumea asta care ar fi meritat o umilință. — Sigur, i-am răspuns. Ar fi grozav. Când pleci? — Imediat, așa sper, mi-a zis. Dar pot să mai aștept dacă e prea devreme. — Nuuu, e perfect. Așteaptă-mă un pic, să-mi iau lucrurile. Mi-am înșfăcat ghiozdanul și m-am grăbit spre holul de la intrare. Tata și-a pus pălăria de fetru, în timp ce eu mi-am legat șireturile de la bocanci. A început să-și zdrăngăne cheile în palmă, în același ritm în care obișnuia să bată la ușă: cling, cling, cling-cling-cling. — Așadar, maică-ta o să fie acasă în weekend, a zis apoi. O mai vedem și noi un pic. Dar luni cred că pleacă iar în delegație. Am ridicat din umeri. — Treaba ei. Ca și cum două zile în care se juca de-a gospodina ar fi putut să le compenseze pe cele zece cât era plecată. Abia dacă se mai putea spune că locuia cu noi. Tata a tăcut până am ajuns la mașină, însă era o tăcere din aceea… zgomotoasă, prevestind ce urma să-mi spună. Ploaia îmi picura de pe breton, iar tricoul începuse să mi se lipească de piele. M-am gândit cum ar fi fost să merg pe jos. După care mi-am închipuit cum ar fi fost să stau la patru ore de școală cu hainele lipite pe mine. Tata mi-a deschis de dinăuntru portiera din dreapta lui și m-am urcat. — Îi e dor de tine, știi? mi-a zis în timp ce apăsa pe ambreiaj. Bătrânul Ford a pornit să se târască pe alee. Și-ar dori să poată să stea mai mult pe-acasă. Mda, sigur. Mama lucra ca freelancer. Putea să hotărască singură ce misiuni acceptă și ce nu. După moartea lui Paige, începuse să scrie din ce în ce mai mult pentru revista ei de călătorii, ceea ce însemna că trebuia să plece la fiecare două săptămâni. Voia să stea mai mult pe-acasă, dar nu făcea nici un efort în această privință. — Îi vine greu să lucreze acasă, să stea mereu în casă, a continuat tata, văzând că nu ziceam nimic. Îi amintește de… Se gândește tot timpul la sora ta. Plecările astea o ajută foarte mult. — Nu-i nimic, i-am zis. M-am obișnuit. Oricum, ești tu acasă. În timp ce ne îndreptam spre Frazer, clădirile alunecau una după alta pe lângă geamurile mașinii. Tata a călcat brusc frâna la semafor, și automobilul s-a oprit cu o smucitură. S-a uitat la mine. Buzele-i erau crispate, parcă-și ținea în frâu nemulțumirea. — Îmi pare rău, a zis, ca și cum era el vinovat cu ceva, nu ea. Se străduiește să obțină mai multe reportaje la noi în oraș. La vară, cred c-o s-o vedem mult mai des. Se făcuseră doi ani de când tot auzeam povestea asta. Mereu intervenea câte ceva, vreo pistă palpitantă pe care trebuia s-o urmeze, așa că pleca iar. Așa era mama. — Sigur, am zis. Frazer se profila în depărtare — o clădire ghemuită pe gazonul școlii ca un gigantic mijlocaș de fotbal american. Umerii dreptunghiulari, adică aripile de vest și de est, se cocârjau în spatele capului rotund ca o cască reprezentat de sala de festivități de deasupra și de autoservirea de dedesubt. Când am ajuns pe aleea principală, eram deja cu mâna pe portieră. A urmat o zdruncinătură — din cauza unei gropi —, după care automobilul s-a oprit. Am sărit imediat pe trotuar, trăgându-mi ghiozdanul după mine. — Mersi pentru că m-ai adus! Și… baftă cu tușul. Am închis portiera fără să mai aștept să-mi răspundă. Mi-a făcut semn cu mâna, după care a demarat. Îngrijitorul din tura de dimineață aduna pungile de chipsuri și cutiile de sucuri de pe gazon. Am trecut grăbită pe lângă el, am intrat și-am luat-o pe scară. Ca de obicei, pe holuri era mare aglomerație — unii se înghionteau și nechezau, alții se giugiuleau prin colțuri. Erau grupuri-grupuri, care-mpiedicau circulația. Nu puteam să fac doi pași fără să primesc câte-un cot în coaste, sau să-mi măture chipul pletele cine știe cui, mirosind a șampon cu căpșuni și kiwi. Iar atmosfera umedă nu făcea decât să înrăutățească situația. Dincolo de toate astea, am receptat o adiere accesibilă numai simțului meu olfactiv: de briantină de pe vremuri. Se simțea tot mai tare pe măsură ce se subția gloata, spre capătul coridorului, imediat după catedra de mate, unde îmi aveam dulăpiorul. Am zâmbit. De-a lungul anilor, Norris probabil că-și petrecuse o grămadă de timp perfecționându-și mersul. Se rezema de dulăpioare, gata-gata să dispară cu totul în ele. Aproape că-ți venea să crezi că era un băiat de paisprezece ani adevărat, viu, sprijinit de perete. Și-a ridicat spre mine mâna transparentă, în timp ce mă strecuram pe lângă cel din urmă grup de boboci ce se hlizeau, după care și-a îndreptat spinarea, înălțându-se cu câțiva centimetri deasupra podelei. Îi plăcea să-și închipuie că e mai înalt decât mine. — Salut, Cass, cum îți merge? m-a întâmpinat, cu o voce care-ar fi putut să pară suavă dacă, din când în când, după câteva cuvinte, nu ar fi devenit spartă. Și-a netezit cu o mână părul negru și și-a tras mai sus gulerul vestonului militar. Norris nu prea vorbea despre întâlniri amoroase, însă văzusem destule filme vechi, astfel încât, încă din clipa în care-l cunoscusem, să-l cataloghez drept un fante din anii șaptezeci. În schimb, el prefera termenul de „rebel”. — Mi-ar fi mult mai bine dacă n-aș fi obligată să apar pe-aici, i-am răspuns. Învârtind încuietoarea, am deschis brusc ușa dulăpiorului și m-am ascuns de toți ceilalți de pe coridor când am vorbit. Dar tu? — Aceleași chestii. Dar, stai așa, a zis el, zâmbind cu superioritate. Copiii au cam avut treabă. Stai să auzi ce am pentru tine pe ziua de azi.