BINE ATI VENIT!

,,lasati orice speranta, voi care intrarati!!!"...speranta ca aici, pe acest blog, veti gasi stiri scandaloase.....

Filmulete

Loading...

luni, 24 decembrie 2012

A venit Craciunul!....din nou, si foarte rapid.

Se pare ca am fost cuminte....Mi-a adus Mosul meu cel drag, bucurii in multe nuante:carti! Ce cadou ar fi fost mai potrivit pentru o devoratoare de carti? Da, da, Editura Nemira, la mine acasa!Si da, ,,Urzeala tronurilor". Si, sa nu uit, va urez tuturor Crciun Fericit!....daca va regasiti printre vorbitorii de alte limbi, iata mai jos, urari si pentru voi: Craciun Fericit in limba Engleza - Merry Christmas /Craciun Fericit in limba Galica - Nollaig chridheil /Craciun Fericit in limba Galeza - Nadolig Llawen /Craciun Fericit in limba Franceza - Joyeux Noel /Craciun Fericit in limba Latina - Felix dies Nativitatis /Craciun Fericit in limba Spaniola - Feliz Navidad /Craciun Fericit in limba Portugheza - Feliz Natal /Craciun Fericit in limba Italiana - Buon Natale /Craciun Fericit in limba Germana - Frohe Weihnachten /Craciun Fericit in limba Norvegiana - Godjul /Craciun Fericit in limba Daneza - Glaedeligjul /Craciun Fericit in limba Finlandeza - Hyvää joulua /Craciun Fericit in limba Suedeza - Godjul /Craciun Fericit in limba Olandeza - Vrolijk Kerstfeest /Craciun Fericit in limba Greaca - Kala christougenna /Craciun Fericit in limba Rusa - S rozhdestvom Khristovym /Craciun Fericit in limba Ungara - Boldog karácsonyt /Craciun Fericit in limba Bulgara - Vesela koleda /Craciun Fericit in limba Ucraineana - Z Rizdvom Khrystovym /Craciun Fericit in limba Macedoneana - Sreken Bozhik /Craciun Fericit in limba Sarba - Srecan bozic /Craciun Fericit in limba Croata - Sretan BoĹľic /Craciun Fericit in limba Poloneza - Wesolych Swiat Bozego Narodzenia /Craciun Fericit in limba Letona - Priecigus Ziemassvetkus /Craciun Fericit in limba Malteza - Il-milied it-tajjeb /Craciun Fericit in limba Chineza - Shèng dàn kuài lè /Craciun Fericit in limba Japoneza - Merii kurisumasu /Craciun Fericit in limba Coreeana - Sung Tan Chuk Ha /Craciun Fericit in limba Hawaiana - Mele Kalikimaka /Craciun Fericit in limba Indoneziana - Selamat Natal /Craciun Fericit in limba Vietnameza - Chúa Mừng Giáng Sinh /Craciun Fericit in limba Thailandeza - Souksaan wan Christmas /Craciun Fericit in limba Lao - Souksan van Christmas /Craciun Fericit in limba Hindi - Krismas ki shubhkaamnaayein /Craciun Fericit in limba Turca - Noeliniz kutlu olsun Asa se spune Craciun Fericit in peste 30 de limbi din intreaga lume.

duminică, 23 decembrie 2012

Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii!

...simplu, la serviciu. Teoretic si practic,daca sosea Apocalipsa, trebuia sa stea la coada, asa nebunie de lume a fost prezenta pe acolo. Parca venise sfarsitul lumii. Sa nu anticipez, maine cred ca se va repeta figura. Oamenii sunt in vacante, pe la casele lor, dar, nu stau linistiti. Hai pe la banca, sa vedem ce se mai intampla pe acolo! Si, vin toti, la ghinionul pe care il am. In viata mea, am dorit sa am de lucru, iar viata....mi-a dat ce am dorit, cu varf si indesat!Dar, spre deosebire de zilele mele normale, monotone, doar ,,dus serviciu-intors acasa-nani" dus-intors cu metroul (apropo, au schimbat colindele!!!!nu in foarte bine, dar ceva-ceva mai vesel)am avut rezervare la club Tribute. Eveniment? Trupa ,, Asha"(nu stiu daca este corect cum am scris) canta cover-uri. Cred ca eram singura persoana din club care dormita pe canapea. Ce dracu' fac eu aici? De ce am venit? Puteam sa dorm mai ieftin acasa!Pe la 1 noaptea,m-am ,,adunat" de pe unde ma imprastiasem, m-am ridicat in picioare si....nu m-am mai asezat pana la 4,30 cand am plecat acasa. Doamne....acum vad cat eram de transpirata!Fir-ar Apocalipsa a naibii!

marți, 18 decembrie 2012

Cartea pierduta a vrajitoarelor....o noua pasiune?

Aseara, m-am dus sa vad si eu targul de Craciun de pe esplanada Universitatii (noua esplanada, fosta parcare!)Asteptandu-mi sotul, din lipsa de ocupatie, mi-am ,,lipit" nasul de niste titluri din vitrina Librariei Eminescu. Mi-a atras atentia acest titlu, -ce sa fac?- parca facut pentru mine.
Cartea pierdută a vrăjitoarelor, de Deborah Harkness - o lume magnifică Dacă ai Cartea pierdută a vrăjitoarelor, o lume miraculoasă ți se arată. În inima Bibliotecii Bodleiene din Oxford, profesorul universitar Diana Bishop descoperă fără să vrea un manuscris alchimic aflat sub o vrajă. Deși se trage dintr-un neam vechi și vestit de vrăjitoare, Diana nu vrea să aibă de-a face cu vrăjitoria, așa că, după o analiză sumară, returnează manuscrisul. Dar descoperirea ei pune în mișcare o lume fantastică, atrăgând pe urmele Dianei o sumedenie de demoni, vrăjitoare și vampiri. Manuscrisul găsit de Diana si considerat pierdut de secole este râvnit de toți aceștia, iar faptul că ea este singura creatură care poate rupe vraja o transformă într-o țintă. Printre creaturile care se apropie de Diana se numără și vampirul Matthew Clairmont, un genetician pasionat de teoriile lui Darwin. Împreună, Diana și Matthew pornesc să descifreze secretele manuscrisului. Dar relația care se înfiripă între vampirul de 1500 de ani și vrăjitoarea ale cărei puteri sunt legate printr-o vrajă amenință să spulbere pacea fragilă care domnea de câteva secole între creaturi și oameni - și cu siguranță va transforma lumea Dianei. Cartea pierdută a vrăjitoarelor - o carte pe care o vor savura deopotrivă adolescenții și adulții care încă mai cred în lumi magice. Citește chiar acum primul fragment sau comandă cartea Cartea pierdută a vrăjitoarelor în format tipărit și eBook de Deborah Harkness cu o reducere de 50% doar pe Elefant.ro La început a fost absenţă şi dorinţă La început a fost sânge şi teamă La început a fost o descoperire a vrăjitoarelor CAPITOLUL 1 Volumul legat în piele nu avea nimic remarcabil. În ochii unui istoric obişnuit nu ar fi părut deloc diferit de sute de alte manuscrise din Biblioteca Bodleiană de la Oxford, vechi şi uzate. Dar eu am ştiut că are ceva ciudat din clipa în care l-am luat în mână. Sala de lectură Duke Humfrey era pustie în acea după-amiază de sfârşit de septembrie, iar solicitările pentru materialele din bibliotecă erau rezolvate repede, acum că se teminase cu îmbulzeala profesorilor veniţi aici în vizită peste vară, iar nebunia semestrului de toamnă încă nu începuse. Chiar şi aşa, am fost surprinsă când Sean m-a oprit la recepţie. — Doamnă profesoară Bishop, v-au sosit manuscrisele, îmi spuse el în şoaptă, pe un ton uşor poznaş. Partea din faţă a puloverului de culoarea argilei îi era pătată de urmele ruginii ale copertelor vechi din piele, pe care el încercă să le îndepărteze stângaci cu mâna. O şuviţă de păr nisipiu îi căzu pe frunte. — Mulţumesc, i-am răspuns, aruncându-i un zâmbet recunoscător. Încălcam în mod flagrant regulile cu privire la numărul de cărţi pe care le putea solicita un profesor într-o singură zi. Sean, cu care băusem multe pahare în pubul zugrăvit în roz de peste drum în studenţie, îmi satisfăcea cererile de mai bine de o săptămână fără să se plângă. — Şi nu-mi mai spune „doamnă profesoară“. Am întotdeauna impresia că vorbeşti cu altcineva. Sean îmi întoarse zâmbetul şi împinse manuscrisele – toate cu frumoase exemple de ilustraţii alchimice din colecţiile bodleiene – peste biroul său uzat din lemn de stejar. Fiecare era adăpostit într-o cutie de carton cenuşiu. — A, şi mai este unul. Sean dispăru o clipă în cabină şi se întoarse cu un manuscris gros, format in quarto, legat simplu în piele marmorată de viţel. Îl puse peste celelalte şi se aplecă să-l inspecteze. Marginile aurite ale ochelarilor săi scânteiară în lumina difuză a vechii lămpi de lectură din bronz, care era prinsă de un raft. — Ăsta n-a mai fost cerut de ceva vreme. Am să scriu un bilet să fie pus într-o cutie după ce îl returnezi. — Vrei să-ţi aduc eu aminte? — Nu. Mi-am notat deja aici. Îşi ciocăni capul cu vârfurile degetelor. — Cred că mintea ta este mai organizată decât a mea. Zâmbetul meu deveni mai larg. Sean mă privi timid şi trase de fişa de împrumut, dar aceasta rămase la locul ei, prinsă între copertă şi primele pagini. — Se pare că nu vrea să iasă, comentă el. Voci înăbuşite îmi răsunară în ureche ca un ciripit, tulburând liniştea familiară a sălii. — Ai auzit? Am privit de jur-împrejur, derutată de sunetele stranii. — Ce? replică Sean, ridicând privirea de pe manuscris. Privirea îmi fu atrasă de scânteierile aurii de pe muchiile cărţii. Dar tuşele acelea de aur aproape şterse nu puteau explica licărirea slabă, iridescentă, care părea să se prelingă dintre pagini. Am clipit. — Nimic. Am tras grăbită manuscrisul spre mine, simţind furnicături prin piele când l-au atins. Degetele lui Sean ţineau încă de fişa de împrumut, care alunecă acum uşor din strânsoarea copertei. Am luat volumele în braţe şi le-am sprijinit cu bărbia, asaltată de un iz ciudat, care acoperi mirosul familiar al bibliotecii, de aşchii de creioane şi ceară de parchet. — Eşti bine, Diana? mă întrebă Sean, încruntându-se îngrijorat. — Da. Doar un pic obosită, am răspuns eu, lăsând cărţile în jos, cât mai departe de nas. Am străbătut repede partea veche, din secolul al cincisprezecelea, a bibliotecii, trecând pe lângă rândurile de mese de lectură elisabetane, fiecare cu cele trei rafturi pentru cărţi şi cu tăblia zgâriată. Între ele, ferestrele gotice îndreptau privirea cititorilor în sus, spre tavanul casetat, unde apărea emblema universităţii, pictată în culori vii şi aurită – trei coroane şi o carte deschisă –, şi unde mottoul său, „Dumnezeu este cel care mă luminează“, era proclamat în mod repetat de la înălţime. O altă profesoară universitară din America, Gillian Chamberlain, era singurul meu tovarăş din bibliotecă în această seară de vineri. Clasicistă la Bryn Mawr, Gillian îşi petrecea timpul studiind cu atenţie bucăţi de papirus protejate între geamuri de sticlă. Am trecut în grabă pe lângă ea, încercând să evit contactul vizual, dar scârţâitul podelei vechi mă dădu de gol. Am simţit pe piele furnicăturile pe care le încercam mereu când mă privea o altă vrăjitoare. — Diana? mă strigă ea din penumbră. Mi-am înăbuşit un oftat şi m-am oprit. — Bună, Gillian. Simţindu-mă inexplicabil de posesivă cu teancul meu de manuscrise, am rămas cât mai departe de ea şi mi-am încovoiat trupul astfel încât să nu le vadă. — Ce faci de Mabon? Gillian se oprea întotdeauna lângă biroul meu ca să-mi ceară să petrec timp cu „surorile“ mele câtă vreme locuiam la Oxford. Acum, pentru că mai erau doar câteva zile până la sărbătorile wiccane ale echinocţiului de toamnă, îşi reînnoi eforturile de a mă aduce la sabatul local al vrăjitoarelor. — Lucrez, am spus eu repede. — Să ştii că sunt câteva vrăjitoare foarte drăguţe pe aici, zise Gillian cu dezaprobare afectată. Zău, ar trebui să vii luni. — Mulţumesc. O să mă gândesc, am spus eu, pornind deja spre Selden End, adăugirea luminoasă şi spaţioasă construită în secolul al şaptesprezecelea, perpendiculară pe axa principală a sălii de lectură Duke Humfrey. — Pregătesc însă o lucrare pentru o conferinţă, aşa că nu contaţi pe mine. Mătuşa Sarah mă avertizase mereu că e imposibil ca vrăjitoarele să se mintă una pe alta, dar asta nu mă oprise să încerc. Gillian scoase un sunet aprobator, dar ochii ei continuară să mă urmărească. Revenind la locul meu obişnuit, care dădea spre ferestrele arcuite, ferecate în plumb, am rezistat tentaţiei de a trânti manuscrisele pe masă şi de a-mi şterge palmele. Din contră, ţinând cont de vârsta lor, am aşezat teancul cu atenţie. Manuscrisul care păruse să nu vrea să dea drumul fişei de împrumut se afla deasupra celorlalte. Pe cotor avea imprimat cu aur blazonul lui Elias Ashmole, un colecţionar de cărţi şi alchimist din secolul al şaptesprezecelea, ale cărui cărţi şi lucrări ajunseseră la Biblioteca Bodleiană din Muzeul Ashmole în secolul al nouăsprezecelea, cu tot cu numărul 782. Am întins mâna şi am atins pielea cafenie. Un şoc parcă electric mă făcu să-mi retrag degetele repede, dar nu suficient de rapid. Furnicăturile mi-o luară în sus pe braţe, făcându-mi pielea ca de găină, apoi se răspândiră pe umeri şi, drept răspuns, muşchii spatelui şi ai cefei mi se încordară. Aceste senzaţii dispărură repede, dar lăsară locul unui sentiment deşert de dorinţă nesatisfăcută. Copleşită de propria-mi reacţie, am făcut câţiva paşi înapoi, îndepărtându-mă de masa de lectură. Chiar şi de la o distanţă sigură, acest manuscris mă provoca, ameninţând zidul pe care îl înălţasem pentru a-mi separa cariera academică de descendenţa mea ca cel mai recent vlăstar al vrăjitoarelor Bishop. Odată cu obţinerea prin muncă susţinută a doctoratului, a titularizării ca profesor şi a promovărilor, cu o carieră promiţătoare în faţă, renunţasem la moştenirea familiei mele şi îmi făurisem o viaţă care depindea de raţiune şi de abilităţile mele de om de ştiinţă, nu de intuiţii şi de vrăji. Eram la Oxford pentru un proiect de cercetare. La final, descoperirile mele aveau să fie publicate, dotate cu analize ample şi note de subsol, şi apoi aveau să le fie prezentate colegilor mei oameni, eliminând orice urmă de mister din ceea ce ar putea fi cunoscut numai prin cel de-al şaselea simţ al unei vrăjitoare. Acum însă – deşi involuntar –, scosesem la iveală un manuscris alchimic de care aveam nevoie pentru cercetarea mea şi care părea să posede o putere supraomenească imposibil de ignorat. Mă mâncau degetele să-l deschid şi să aflu mai multe. Dar o dilemă şi mai puternică mă reţinea: curiozitatea mea era una intelectuală, legată de activitatea de cercetare? Sau avea de-a face cu raporturile familiei mele cu vrăjitoria? Am tras în piept aerul familiar al bibliotecii şi am închis ochii, sperând că acest lucru îmi va limpezi gândurile. Biblioteca Bodleiană fusese întotdeauna un sanctuar pentru mine, un loc neasociat cu neamul Bishop. Încrucişându-mi braţele ca să le împiedic să mai tremure, am rămas cu ochii ţintă la Ashmole 782, în lumina tot mai strălucitoare a apusului, întrebându-mă ce să fac. Mama ar fi ştiut instinctiv răspunsul, dacă ar fi fost în locul meu. Majoritatea membrilor familiei Bishop erau vrăjitori şi vrăjitoare talentate, dar mama mea, Rebecca, fusese specială. Toată lumea spunea asta. Abilităţile ei supranaturale se manifestaseră devreme şi, elevă la şcoala primară fiind, le întrecea deja pe majoritatea vrăjitoarelor mature din sabatul local graţie unei înţelegeri intuitive a vrăjilor, graţie prevestirilor ei surprinzătoare şi darului neobişnuit de a vedea dincolo de aparenţe în privinţa oamenilor şi a evenimentelor. Sora mai mică a mamei, mătuşa Sarah, era şi ea o vrăjitoare înzestrată, dar talentele ei erau mai convenţionale: avea mână bună la poţiuni şi stăpânea la perfecţie folclorul tradiţional al vrăjilor şi al farmecelor. Colegii mei istorici nu ştiau, desigur, nimic despre familia mea, dar toţi locuitorii din Madison, orăşelul acela izolat din partea de nord a statului New York unde locuisem cu Sarah de la vârsta de şapte ani, ştiau totul despre neamul Bishop. Strămoşii mei se mutaseră din Massachusetts după Războiul de Independenţă. Trecuse mai bine de un secol de când Bridget Bishop fusese executată în Salem. Chiar şi aşa, zvonurile şi bârfele îi urmaseră în noul lor cămin. După ce ridicaseră ancora şi se mutaseră în Madison, cei din familia Bishop depuseseră eforturi serioase pentru a le demonstra celorlalţi cât de utile puteau fi nişte vecine vrăjitoare care vindecau bolnavii şi preziceau vremea. Cu timpul, familia a prins rădăcini suficient de adânci în comunitate pentru a face faţă cu bine inevitabilelor răbufniri de superstiţie şi de teamă ale oamenilor. Dar mama avea o curiozitate faţă de lume care a făcut-o să părăsească adăpostul sigur din Madison. S-a dus întâi la Harvard, unde l-a cunoscut pe un tânăr vrăjitor pe nume Stephen Proctor. Acesta provenea şi el dintr-o familie cu o îndelungată tradiţie a magiei şi îi împărtăşea dorinţa de a gusta viaţa de dincolo de istoria şi de sfera de influenţă a familiei sale în New England. Rebecca Bishop şi Stephen Proctor au format un cuplu fermecător, în care francheţea tipic americană a mamei compensa manierele mai formale şi mai de modă veche ale tatei. Au devenit antropologi, cufundându-se în culturi şi în credinţe străine, împărtăşind pasiuni intelectuale şi un devotament profund unul faţă de altul. După ce au obţinut catedre la facultăţi din zonă – mama, la universitatea la care studiase, tata, la Wellesley –, au făcut călătorii de cercetare peste graniţă şi s-au stabilit în Cambridge. Am puţine amintiri din copilărie, dar toate sunt vii şi surprinzător de clare. În toate apar şi părinţii mei: moliciunea catifelei din care era făcută haina tatălui meu, izul de lăcrămioare din parfumul mamei mele, clinchetul paharelor de vin în serile de vineri, când luau cina la lumina lumânărilor, după ce mă duceau la culcare. Mama îmi spunea poveşti, iar servieta maro a tatei clămpănea când o lăsa din mână lângă uşa de la intrare. Asemenea amintiri sunt cunoscute oricui. Altele însă, nu. Pe mama n-am văzut-o niciodată să spele rufe, deşi hainele mele erau mereu curate şi frumos împăturite. Când mergeam cu şcoala la grădina zoologică, biletele de învoire din partea părinţilor mei apăreau ca prin minune pe pupitrul meu când învăţătoarea venea să le strângă, chiar dacă le uitasem acasă. Şi, indiferent în ce stare era biroul tatălui meu când mă duceam să-l sărut de noapte bună (de obicei arăta ca după o explozie), în dimineaţa următoare îl găseam în perfectă ordine. La grădiniţă am întrebat-o pe mama prietenei mele Amanda de ce se ostenea să spele vasele cu apă şi cu detergent, când nu trebuia decât să le pună în chiuvetă, să pocnească din degete şi să spună câteva cuvinte în şoaptă. Doamna Schmidt a râs de ideea mea ciudată, dar ochii i s-au tulburat. În seara aceea, părinţii mi-au spus că trebuia să avem grijă cum şi cu cine vorbim despre magie. Oamenii erau mai mulţi decât noi, iar puterea noastră li se părea înspăimântătoare, îmi explicase mama, şi frica este cea mai puternică forţă de pe pământ. Încă nu le spusesem că magia – în special a mamei mele – mă speria chiar şi pe mine. În timpul zilei, mama arăta ca toate mamele copiilor din Cambridge: uşor neîngrijită, un pic dezorganizată şi permanent hărţuită de treburile de acasă şi de la serviciu. Părul ei blond era ciufulit după ultima modă, deşi hainele pe care le purta erau tot cele de la 1977 – fuste lungi, cloş, pantaloni şi cămăşi prea mari şi sacouri şi blazere bărbăteşti pe care le culegea din magazinele second hand din tot Bostonul, imitând-o pe Annie Hall. Nimic nu te-ar fi făcut să întorci capul după ea pe stradă sau în supermarket. În intimitatea casei noastre, cu perdelele trase şi uşa încuiată, mama devenea o altă persoană. Mişcările ei erau sigure şi hotărâte, nu zorite şi febrile. Uneori părea chiar să plutească. În timp ce umbla prin casă, cântând şi culegând animale de pluş şi cărţi, chipul i se transforma treptat în ceva frumos, venit parcă din altă lume. Când se lumina de magie, nu-ţi puteai lua ochii de la ea. — Mami are un foc de artificii în ea, îmi explica tata cu zâmbetul său larg, indulgent. Dar, după cum am aflat, focurile de artificii nu sunt doar strălucitoare şi energice. Sunt imprevizibile şi te pot lua prin surprindere, ba chiar şi speria. Tata era la o conferinţă în seara când mama s-a hotărât să cureţe argintăria şi a rămas hipnotizată de un bol cu apă pe care-l pusese pe masa din sufragerie. În timp ce ea se uita fix la suprafaţa transparentă, aceasta s-a acoperit cu o ceaţă care s-a răsucit în forme mici, fantomatice. Eu am rămas fără grai, încântată, privindu-le cum creşteau, până când camera s-a umplut de fiinţe fantastice. Curând se târau în sus pe draperii şi se căţărau pe tavan. Am strigat la mama după ajutor, dar ea rămăsese cu privirea aţintită asupra apei. Nu s-a desprins de acolo până când ceva pe jumătate om, pe jumătate animal s-a târât lângă mine şi m-a ciupit de braţ. Asta a smuls-o din visare, şi mama a explodat într-o jerbă de lumină roşie, furioasă, care a alungat creaturile acelea spectrale şi a lăsat în casă un iz de pene pârlite. Tata a adulmecat mirosul ciudat de cum a intrat pe uşă şi s-a alarmat. Ne-a găsit ghemuite împreună în pat. Când l-a văzut, mama a izbucnit în plâns, plină de căinţă. Niciodată nu m-am mai simţit în deplină siguranţă în sufragerie. Şi orice urmă de sentiment de siguranţă a dispărut după ce am împlinit şapte ani, când mama şi tata au plecat în Africa şi nu s-au mai întors în viaţă. M-am scuturat şi m-am concentrat din nou asupra dilemei cu care mă confruntam. Manuscrisul se afla pe masa din bibliotecă, în cercul de lumină al lămpii. Magia lui stârnea ceva întunecat, înnodat înăuntrul meu. Mi-am pus din nou degetele pe pielea netedă. De data asta, senzaţia de furnicături mi s-a părut familiară. Mi-am amintit în mod nelămurit că mai simţisem o dată, demult, ceva asemănător, în timp ce căutam printre hârtiile de pe biroul tatălui meu. Hotărâtă să nu mai dau atenţie volumului legat în piele, mi-am găsit o ocupaţie mai raţională: căutarea listei de texte alchimice pe care o făcusem înainte de a pleca din New Haven. Era pe birou, ascunsă printre foi de hârtie, fişe de împrumut de cărţi, facturi, creioane, pixuri şi hărţi ale bibliotecii. Textele erau aranjate ordonat pe colecţii şi apoi după numerele alocate fiecăruia de către bibliotecari, atunci când fuseseră primite la Biblioteca Bodleiană. De când venisem, în urmă cu câteva săptămâni, înaintasem prin ea metodic. Descrierea copiată din catalog pentru Ashmole 782 era următoarea: Antropologia, sau un tratat conţinând o scurtă descriere a Omului în două părţi: prima Anatomică, a doua Psihologică. Ca în cazul majorităţii lucrărilor pe care le studiam, titlul acesta nu spunea nimic despre conţinut. Degetele mele ar fi putut să-mi furnizeze câteva informaţii despre carte fără să fie nevoie să-i deschid copertele. Mătuşa Sarah îşi folosea mereu degetele ca să-şi dea seama ce era în corespondenţă înainte de a o deschide, în caz că plicul conţinea o factură pe care nu voia să o plătească. În felul ăsta, putea să-şi susţină nevinovăţia atunci când s-ar fi dovedit că datora bani companiei de electricitate. Cifrele aurite de pe cotor clipiră. M-am aşezat şi mi-am analizat opţiunile. Să ignor magia, să deschid manuscrisul şi să încerc să-l citesc ca un simplu cercetător? Să dau deoparte volumul vrăjit şi să plec? ... Elefant.ro ne-a pus la dispozitie acest capitol (multumim!) Citeşte mai departe sau comandă online cartea Cartea pierdută a vrăjitoarelor în format tipărit și eBook cu livrare în maxim 48 de ore oriunde în țară.

joi, 13 decembrie 2012

Colindele de Craciun de la Metrou. Asta da, tragedie!

Stie toata lumea. Eu, circul cu metroul.Asa, si? Ce daca? Nu sunt singura..Dar, oare, numai eu am observat? Pentru cei care circula cu metroul in aceasta perioada, premergatoare sarbatorilor de iarna, nu mica a fost ,,surpriza" perpetuarii obiceiului implementat anii trecuti de catre Metrorex, ca in statiile de metrou, calatorii, deja nauciti de grija zilei de maine sa asculte celebrele noastre colinde de Craciun. Adica triste, si mai triste, cele mai triste! Acesta este registrul.Astia suntem noi? Melodii, a caror ritmicitate sugereaza priveghiul?Colinde,care iti induc in creierul deja amortit de atat munca ,,bucuria" inmormantarilor? In cele 4 zile de cand ascult acelasi play-list, imi vine-ironic!-in minte, intrebarea:,,Sa imi tai venele, sau sa le las lungi?"Ma intreb, daca nu cumva, au consultat un psiholog la alcatuirea acestui play-list.Poate nu au analizat si posibilul rezultat:,,Mai rarim din ei!" Nu am nimic cu Colindele adevarate de Craciun. Sunt frumoase, si mi-au leganat copilaria.Le ascult cu drag.Dar, ceea ce se aude in difuzoarele Metrorex.....

marți, 4 decembrie 2012

Cadou! Mai las-o moale cu fantomele!

Singurii prieteni ai lui Cass McKenna, o fată de 16 ani, sunt cateva fantome: cea a surorii ei și ale câtorva foști colegi de școală. Fantomele nu sunt deloc complicate și poți avea încredere în ele. Mai mult decât atât, ele pot afla secretele compromițătoare ale celor din jur... iar lui Cass îi place să știe totul despre colegii ei îngâmfați. Dar cum secretele sunt dezvăluite la un moment dat, Tim, vicepreședintele consiliului de elevi, îl descoperă pe al lui Cass. El îi cere să-l ajute să intre în legătură cu mama lui, care murise de curând, iar ea cedează. Intervenția îi aduce o revelație, aceea că Tim nu e chiar atât de rău precum îi e renumele, și are mare nevoie de ajutorul ei. Poate că aceasta este cea mai bună ocazie ca ea să se împrietenească din nou cu cei vii... Ei bine, Elefantelul ne face cadou, -pentru ademenire, fireste!- primul capitol din aceasta carte. Ce sa fac oare, sa ma apuc de ea (adica sa o si comand, stiind ca are si continuare)sau ,,sa o las eu mai moale cu fantomele"?
CAPITOLUL I S-ar putea crede că e ușor să te înțelegi cu cineva după ce a murit. Dar nu și cu Paige. Ea și-a luat foarte în serios îndatoririle de soră mai mare. Se împliniseră patru ani de când se înecase, și tot mă mai bătea la cap. — Doar n-ai de gând să porți ăștia la școală? mi-a zis ea, cocoțată în aer deasupra tăbliei de fier forjat a patului meu, cu picioarele încrucișate, înclinată pe-o parte. Așa obișnuia să stea cândva la masa de seară, când… se prefăcea atentă la fiecare cuvânt de-al tatei, dar de fapt se gândea la ce avea ea chef. Doar că acum stătea în poziția asta și fără scaun. — Și care-i problema cu ei? am întrebat-o, încheindu-mă la fermoarul de la blugi. Și ea purta blugi. Dar, firește, ai ei erau strâmți, trei sferturi, cu talie joasă. Ai mei erau largi, lălâi. Călcasem pe tiv de-atâtea ori, încât ajunseseră la fel de deșirați precum covorul meu violet, dar — stați puțin! — măcar ai mei erau comozi. Paige a strâmbat din năsucul ei obraznic și a clătinat din cap. Foarte puține lucruri o făceau să se-nfierbânte atât de tare ca faptul că-mi neglijam potențialul în domeniul modei. În cea mai mare parte a timpului, chipul ei arăta precum hârtia de mătase, lipsită de culoare și atât de transparentă, încât chiar puteam să văd prin ea. Dar dacă-i stârneai interesul, se lumina ca un lampion chinezesc. În astfel de momente, strălucea din creștetul blond-alburiu și până la sandalele prinse-n curelușe. Cu doar câțiva ani în urmă, m-ar fi scos din sărite. Însă între timp, mă obișnuisem. Era ca un joc: cu cât devenea ea mai autoritară, cu atât eram eu mai obraznică. Ne jucam de-a surorile normale. — Tu nu te uiți niciodată la tine cum arăți, Cassie? m-a luat ea la rost. Ai lucruri mai frumoase în șifonier. Parcă dinadins te-mbraci ca o nătăfleață. — Există și lucruri mai importante decât țoalele, să știi. — Ai putea măcar să te piepteni? Te rog. Mi-am suflat bretonul din ochi și am zâmbit cu gura până la urechi. — Foarte bine, dacă e atât de important pentru tine. Mi-am găsit peria în harababura de pe măsuța de toaletă — printre cărți cu benzi desenate, vase murdare și șosete desperecheate — și am început să trag de părul meu încâlcit, șaten-deschis. Paige a venit spre mine plutind și m-a mângâiat pe creștet, făcându-mă să mă-nfior. Mâna sa mirosea a mere glasate, cu scorțișoară. — Ai putea să fii chiar drăguță, Cassie, a murmurat ea. Ai un chip simpatic. Dacă te-ai și îmbrăca, să-l pui în valoare… Un pic de fard — pun pariu că ochii tăi ar putea să bată spre verde dacă te-ai machia cum trebuie — și o tunsoare nouă… — De ce să-mi bat capul? Paige a început să mormăie: — Vrei să ai prieteni, nu-i așa? Oamenilor le pasă de chestiile astea. Ești drăguță, sunt și ei drăguți cu tine. Arăți anapoda, râd de tine pe la spate. Zâmbetul mi-a pierit de pe buze. Mi-am smuls cu peria un ghem de păr și-am tresărit de durere. Din câte observasem eu, faptul că erai drăguță nu-i împiedica pe ceilalți să râdă de tine. Când eram la gimnaziu, mă îmbrăcam destul de frumos, însă e al naibii de sigur că nu-mi folosise la nimic. Dar asta era o poveste veche. Acum, copiii de la liceul Frazer nu mai râdeau de mine. Și mă asigurasem că așa vor rămâne lucrurile: aflasem despre ei o grămadă de mizerii cu care-i aveam la mână. Nu că aș fi putut să-i spun asta lui Paige. Dac-ar fi știut ce se petrecea la școală, ar fi fost de zece ori mai înspăimântată decât era de blugii mei. — Tu râzi de mine în spatele meu? am întrebat-o, în schimb. S-a uitat la mine cu cea mai convingătoare mimică de soră mai mare: sprâncenele arcuite și gura pungă. Ținând cont de faptul că ea rămăsese la aceeași minunată vârstă de șaisprezece ani — atât cât avea când murise —, în timp ce eu aveam să împlinesc șaptesprezece peste câteva luni, îmi venea din ce în ce mai greu să iau în serios o asemenea privire. — Sigur că nu, mi-a răspuns. Doar ești soră-mea. Eu trebuie să am grijă de tine. — Ei bravo, mersi. Oricum, nimeni nu râde de mine. — Dar… Am privit-o și eu arcuindu-mi sprâncenele. — Crede-mă că așa e. — OK, OK! Apoi, s-a bosumflat: Doar că sunt neliniștită. Ar trebui să ai mai multă grijă de tine. Altădată obișnuiai să… Am impresia că totuși te machiai și te-mbrăcai mai drăguț, nu-i așa? I-am evitat privirea. De obicei, Paige nu prea vorbea despre ceea ce fusese înainte. Totuși, avea dreptate: dac-aș fi fost acum la începutul clasei a șaptea, aș fi încercat deja vreo șase toalete diferite, mi-aș fi dat cu ruj — dar nu mult, ca să nu observe maică-mea —, și astfel aș fi fost pregătită pentru încă o zi în care să chicotesc cu prietenele mele și să roșesc în preajma băieților. Dar de-atunci, se schimbaseră o mulțime de lucruri. Lucruri pe care Paige n-avea chef să le vadă pe când trăia, iar acum probabil că nu le-ar fi înțeles nici în ruptul capului. — Mi-e cât se poate de bine și-așa, i-am zis, prinzându-mi părul cu un elastic. Nu vrei să vorbim despre altceva? În plus, ar trebui să te bucuri. Dac-aș fi avut un miliard de prieteni și aș fi ieșit în fiecare seară, tu ai fi înnebunit de plictiseală. În timp ce-mi îndesam în ghiozdan tema pe care mi-o făcusem cu o seară-nainte, Paige s-a îndreptat — plutind — spre mine. N-a mai scos nici o vorbă, ci doar se uita la mine cu îngrijorare, cu fruntea încrețită. Mi s-a strâns stomacul. Chiar și după patru ani, uneori mi se părea ciudat că-mi acorda atât de multă atenție. Înainte să moară, relația noastră era destul de proastă. În general, eu încercam mereu să-i stau în cale, iar ea se străduia din răsputeri să mă evite. La liceu, se transformase într-o prințesă adolescentă, în timp ce eu eram o copiliță stângace, care distona cu distincția ei. Nu înțelegeam de ce nu mai voia să se afișeze cu mine. Iar ea nu înțelegea de ce n-o lăsam în pace. Presupun că eram o norocoasă că relația noastră nu rămăsese în acel stadiu. După moarte, Paige își păstrase intact simțul estetic, însă memoria îi era complet răvășită. Pe ici, pe colo, timpul înțepenise în loc. Vorbea despre unele lucruri ca și cum patru ani ar fi trecut într-o zi. Când tata transformase fosta ei cameră în atelier, fusese nevoie de o lună ca să-i intre-n cap această informație. Dădea buzna în camera mea, o dată sau de două ori pe zi, văicărindu-se că îi furase cineva toate lucrurile. Eu îi explicam ce se-ntâmplase, ea se calma, însă după câteva ore uita totul și-o apucau iarăși pandaliile. Dar, până la urmă, Paige pricepuse că situația se schimbase — cum era cazul și cu dormitorul ei —, că eu creșteam și că noul înlocuia vechiul. În mintea ei, eram dintotdeauna cele mai bune prietene cu putință. Și, sinceră să fiu, cu toată cicăleala ei, mărturisesc că avusesem prietene mult mai afurisite. Măcar ea își rostea gândurile cu voce tare, în loc să le ascundă sub paravanul zâmbetelor și al vorbelor dulci. Morții, poate fiindcă nu mai au nimic de pierdut, sunt întotdeauna sinceri. Am răsucit butonul aparatului de radio. — Pe ce post vrei să-l las? — Habar n-am, mi-a răspuns Paige, privind posomorâtă pe fereastră, în timp ce strălucirea i se mai estompa. Ce zici de ăla cu hip-hop? — Sigur, am zis, căutând frecvența și potrivind volumul suficient de încet, încât să nu se prindă tata că am lăsat aparatul pornit. Paige nu s-a clintit. Când mi-am ridicat privirea spre ea, devenise atât de străvezie, încât puteam să văd prin ea vopseaua scorojită a cercevelei. — Mă-ntorc devreme, i-am amintit. Tata ar trebui să fie pe-aici. Iar mama… Atunci mi-am dat seama că nu știam unde era mama. Mi s-a pus un nod în gât. Ei bine, cam așa stăteau treburile cu mama. Numai că Paige nu avea să-și recapete cu adevărat strălucirea până nu se întorcea ea. — Știu, mi-a răspuns Paige, zâmbind. Mulțumesc. S-a auzit cum scârțâie podeaua de pe hol. Am amuțit amândouă. A urmat un ciocănit în ușă — semnalul tatei: unu, doi, unu-doi-trei. — Mda? i-am răspuns. Paige a dat să se îndepărteze. Tata și mama nu trebuiau s-o vadă sau s-o audă. Mai stătea câteodată și cu ei — cel mai mult cu mama, în scurtele ei perioade de popas pe-acasă, între două delegații pentru revistă —, însă nu părea să se simtă bine în compania lor. Tata a deschis încetișor ușa. — Salutare, mi-a zis, studiindu-mă prin lentilele ovale ale ochelarilor. S-a scărpinat apoi cu degetele murdare de cerneală pe începutul de chelie din creștet. — Ai început să tragi în tuș? l-am întrebat. Tata lucra la o grămadă de proiecte diferite, însă ilustrațiile lui preferate erau cele simple, în tuș negru. În ultimele câteva zile, lucrase la un studiu comandat de biserica Sfântul Mihail, fiind atât de absorbit de el, încât mai ieșea doar când mâncam sau pentru obișnuita noastră perioadă de stat la televizor după cină, când ne consacram slăbiciunii noastre comune pentru vechile sitcomuri. A confirmat, dând din cap. — Piesele de mozaic sunt o adevărată provocare. — Să-mi arăți și mie când termini. — Sigur, a zis el. Arăți bine. M-am făcut mică. — Mersi. Partea amuzantă era că tata chiar vorbea serios. Cred c-aș fi putut să am și un cuib de viespi în păr, și lui tot i s-ar fi părut încântător. Pentru un artist, avea o concepție cam ciudată în privința frumuseții. — Mă gândeam…, a început el, tușind ca să-și dreagă vocea. Trebuie să ies în oraș, să mai cumpăr câte ceva. N-ai vrea să te duc cu mașina la școală? Am aruncat o privire pe fereastră. Burnița. Mărunt, neîntrerupt. Pe de altă parte, faptul că-și dresese glasul îmi dădea de-nțeles că se pregătea de o conversație stânjenitoare. Am șovăit, și instantaneu m-am simțit ca o nemernică. Tata era ultima persoană din lumea asta care ar fi meritat o umilință. — Sigur, i-am răspuns. Ar fi grozav. Când pleci? — Imediat, așa sper, mi-a zis. Dar pot să mai aștept dacă e prea devreme. — Nuuu, e perfect. Așteaptă-mă un pic, să-mi iau lucrurile. Mi-am înșfăcat ghiozdanul și m-am grăbit spre holul de la intrare. Tata și-a pus pălăria de fetru, în timp ce eu mi-am legat șireturile de la bocanci. A început să-și zdrăngăne cheile în palmă, în același ritm în care obișnuia să bată la ușă: cling, cling, cling-cling-cling. — Așadar, maică-ta o să fie acasă în weekend, a zis apoi. O mai vedem și noi un pic. Dar luni cred că pleacă iar în delegație. Am ridicat din umeri. — Treaba ei. Ca și cum două zile în care se juca de-a gospodina ar fi putut să le compenseze pe cele zece cât era plecată. Abia dacă se mai putea spune că locuia cu noi. Tata a tăcut până am ajuns la mașină, însă era o tăcere din aceea… zgomotoasă, prevestind ce urma să-mi spună. Ploaia îmi picura de pe breton, iar tricoul începuse să mi se lipească de piele. M-am gândit cum ar fi fost să merg pe jos. După care mi-am închipuit cum ar fi fost să stau la patru ore de școală cu hainele lipite pe mine. Tata mi-a deschis de dinăuntru portiera din dreapta lui și m-am urcat. — Îi e dor de tine, știi? mi-a zis în timp ce apăsa pe ambreiaj. Bătrânul Ford a pornit să se târască pe alee. Și-ar dori să poată să stea mai mult pe-acasă. Mda, sigur. Mama lucra ca freelancer. Putea să hotărască singură ce misiuni acceptă și ce nu. După moartea lui Paige, începuse să scrie din ce în ce mai mult pentru revista ei de călătorii, ceea ce însemna că trebuia să plece la fiecare două săptămâni. Voia să stea mai mult pe-acasă, dar nu făcea nici un efort în această privință. — Îi vine greu să lucreze acasă, să stea mereu în casă, a continuat tata, văzând că nu ziceam nimic. Îi amintește de… Se gândește tot timpul la sora ta. Plecările astea o ajută foarte mult. — Nu-i nimic, i-am zis. M-am obișnuit. Oricum, ești tu acasă. În timp ce ne îndreptam spre Frazer, clădirile alunecau una după alta pe lângă geamurile mașinii. Tata a călcat brusc frâna la semafor, și automobilul s-a oprit cu o smucitură. S-a uitat la mine. Buzele-i erau crispate, parcă-și ținea în frâu nemulțumirea. — Îmi pare rău, a zis, ca și cum era el vinovat cu ceva, nu ea. Se străduiește să obțină mai multe reportaje la noi în oraș. La vară, cred c-o s-o vedem mult mai des. Se făcuseră doi ani de când tot auzeam povestea asta. Mereu intervenea câte ceva, vreo pistă palpitantă pe care trebuia s-o urmeze, așa că pleca iar. Așa era mama. — Sigur, am zis. Frazer se profila în depărtare — o clădire ghemuită pe gazonul școlii ca un gigantic mijlocaș de fotbal american. Umerii dreptunghiulari, adică aripile de vest și de est, se cocârjau în spatele capului rotund ca o cască reprezentat de sala de festivități de deasupra și de autoservirea de dedesubt. Când am ajuns pe aleea principală, eram deja cu mâna pe portieră. A urmat o zdruncinătură — din cauza unei gropi —, după care automobilul s-a oprit. Am sărit imediat pe trotuar, trăgându-mi ghiozdanul după mine. — Mersi pentru că m-ai adus! Și… baftă cu tușul. Am închis portiera fără să mai aștept să-mi răspundă. Mi-a făcut semn cu mâna, după care a demarat. Îngrijitorul din tura de dimineață aduna pungile de chipsuri și cutiile de sucuri de pe gazon. Am trecut grăbită pe lângă el, am intrat și-am luat-o pe scară. Ca de obicei, pe holuri era mare aglomerație — unii se înghionteau și nechezau, alții se giugiuleau prin colțuri. Erau grupuri-grupuri, care-mpiedicau circulația. Nu puteam să fac doi pași fără să primesc câte-un cot în coaste, sau să-mi măture chipul pletele cine știe cui, mirosind a șampon cu căpșuni și kiwi. Iar atmosfera umedă nu făcea decât să înrăutățească situația. Dincolo de toate astea, am receptat o adiere accesibilă numai simțului meu olfactiv: de briantină de pe vremuri. Se simțea tot mai tare pe măsură ce se subția gloata, spre capătul coridorului, imediat după catedra de mate, unde îmi aveam dulăpiorul. Am zâmbit. De-a lungul anilor, Norris probabil că-și petrecuse o grămadă de timp perfecționându-și mersul. Se rezema de dulăpioare, gata-gata să dispară cu totul în ele. Aproape că-ți venea să crezi că era un băiat de paisprezece ani adevărat, viu, sprijinit de perete. Și-a ridicat spre mine mâna transparentă, în timp ce mă strecuram pe lângă cel din urmă grup de boboci ce se hlizeau, după care și-a îndreptat spinarea, înălțându-se cu câțiva centimetri deasupra podelei. Îi plăcea să-și închipuie că e mai înalt decât mine. — Salut, Cass, cum îți merge? m-a întâmpinat, cu o voce care-ar fi putut să pară suavă dacă, din când în când, după câteva cuvinte, nu ar fi devenit spartă. Și-a netezit cu o mână părul negru și și-a tras mai sus gulerul vestonului militar. Norris nu prea vorbea despre întâlniri amoroase, însă văzusem destule filme vechi, astfel încât, încă din clipa în care-l cunoscusem, să-l cataloghez drept un fante din anii șaptezeci. În schimb, el prefera termenul de „rebel”. — Mi-ar fi mult mai bine dacă n-aș fi obligată să apar pe-aici, i-am răspuns. Învârtind încuietoarea, am deschis brusc ușa dulăpiorului și m-am ascuns de toți ceilalți de pe coridor când am vorbit. Dar tu? — Aceleași chestii. Dar, stai așa, a zis el, zâmbind cu superioritate. Copiii au cam avut treabă. Stai să auzi ce am pentru tine pe ziua de azi.

luni, 26 noiembrie 2012

Fifty Shades....the end!

Gata! S-a terminat si nebunia asta! A aparut in sfarsit si ultimul (oare?) volum, in limba romana. Sunt totalmente dezamagita. De ce? In romana suna de-a dreptul porno, ,,pe ici pe colo, prin locurile esentiale".Daca in engleza, puteai sa traduci in mintea ta cum doreai, ei bine, persoana care a tradus,(un barbat, fireste) s-a crezut/stiut intreptatit sa cioparteasca tot ceea ce a putut.Respingator. A reusit sa faca dintr-o carte romantico-erotica, un bestseller porno. Asta este parerea mea. Cred ca ma intorc la varianta engleza, oricat de greu imi va fi. In alta ordine de idei, pe elefant.ro gasiti intreaga trilogie la 90 de lei.

miercuri, 21 noiembrie 2012

Targ de carte! Din nou, Gaudeamus, dar...diferit!

de ce diferit? Pentru ca Editura Nemira, la rubrica ,,Noutati" o are si pe fiicamea. Da, adica, daca treceti prin Targ, vineri 22 noiembrie si vedeti la standul Nemira, o tanara zlobie, cu ochii verzi....sa stiti ca este fiicamea. O cunoasteti deja din pozele evenimentelor vietii mele.Lectura placuta tuturor!Chiar aveau carti frumoase si interesante, atunci cand am trecut eu prin Standul Nemira din Mall Vitan

miercuri, 14 noiembrie 2012

Zori de zi partea 2- Avanpremiera!

Diseara! Diseara, voi fi la film. Trebuie sa vad cum se incheie ,,nebunia" mea de 4 ani. Ultima mare pasiune a unei vieti, poate.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Amintiri despre....fast food!

Am fost intrebata de curand, ca fiind ,,tanara speranta" la momentul aparitiei lor in Bucuresti(in Romania) care a fost perceptia mea, si cum mi-a influentat viata, Mac Donalds si Spring Time....Pai, ce sa spun? Momentul aparitiei Spring Time, l-am cam ratat. In anul aparatiei eram nitelus cam prea maritata, iar activitatile asa-zis mondene, cu desavarsire, interzise. Asta nu m-a impiedicat, ca dupa ,,eliberare" sa nu am partea mea de bucurii, si sa organizez chiar, evenimente fericite,(,,capacitatea" fiica-mii si intrarea la liceu), aniversari,intalniri cu oameni speciali din viata noastra, mai ales la restaurantul din Calea Floreasca. Aveau acolo o gradina superba. Tin minte si acum (tin minte, deoarece nu mai frecventez...)minunatul sos Springtime pentru pizza. Nicaieri nu am mai gustat asa ceva. Inca.Ah, si salatele....alea pe care ti le compuneai singur...minunate!A fost o vreme,(cam 7 ani a tinut a tinu ,,moda" asta la mine)cand ,,iesirile" se terminau invariabil la o masuta (daca prindeai, ca era coada) pe terasa dinspre strada a locatiei din Piata Victoriei. Cu Mac-ul a fost altceva. In iunie '95, cand s-a deschis primul sediu, in Magazinul Unirea, eram acolo.Aglomeratie, coada imensa in permanenta, bucurie cand gaseai masa libera....si hamburgeri. Stiu bine acum, pentru ce sigla Mac Donalds-ului este mai cunoscuta decat Crucea Rosie. A tinut si moda asta, uneori in paralel cu Springul pana s-a ,,insurubat" in sufletele noastre de mancai veritabili, Sheriff's-ul. Apoi Pizza Hut...apoi.....mancare ca la mama acasa. Ca am ajuns ,,rude cu Casa Poporului" sau ,,gabarit depasit"...(adica ,,uzun arac")si ne-am potolit. Acum, intram rareori, cu titlul de ,,hai sa vedem ce mai au pe acolo!", dar, mai ales in strainatate, pentru a putea face comparatii. Si, sincer, avem ce compara. Restaurantele Mac din Romania sunt la categoria LUX fata de cele din strainatate. Pot spune ca restaurantele de tip fast food, au intrat tropaind in viata noastra dar, au iesit, in varful degetelor....Amin!

vineri, 2 noiembrie 2012

Zori de zi partea 2 -16 noiembrie 2012-Nu plecati la generic!

Asa cum s-a intamplat si cu partea intai a ultimului film al seriei Twilight,- cand in mijlocul curgerii genericului de sfarsit, apare o scena filmata cu Volturii, primind scrisoarea de la Carlisle cu informarea privind inmultirea familiei sale de vampiri (atentie! schimbarea Bellei, nu aparitia lui Reneesme)- ei bine, si genericul ultimei parti va fi intrerupt. Mister total! cica ,, o scena bonus". Sa vedem. Nu va grabiti in sala, sa iesiti, sau, pe vreun torrent, nu inchideti calculatoarele imediat dupa sfarsit (cum a facut toata lumea, fireste, la prima parte). Cica, e importatnt.

duminică, 28 octombrie 2012

Imi place...Romania!

..am vizitat si eu Tara Oasului (fireste, nu pe toata!) am vazt destule, dar asta, este chiar originala!,,Circulati cu atentie!(Adica, reduceti viteza!?) Avem 6 cimitire, spitale:NICIUNUL!" Localitate Coas, jud. Maramures. Stiam ca Maramuresul e plin de glume pe seama mortii,(vezi Cimitirul Vesel) dar, asta, adresata oamenilor inca in viata, e buna, e foarte buna!

miercuri, 24 octombrie 2012

Breaking Dawn-sfarsitul!

Cu nerabdare (si nu prea!) astept ultima parte a filmului meu de suflet.16 noiembrie.

marți, 16 octombrie 2012

La multi ani, baby blog!

http://cartialese.blogspot.ro/ Cu asta incep. Linkul catre blogul lui Claudiu, care astazi implineste 2 anisori. La multi ani si la mai mare! Sunt sigura ca urarii mele se alatura toti cei care au gasit pe acest blog, o recenzie, o scurta prezentare, sau fie si o notita /impresie despre o carte dorita de catre fiecare .....si au reusit sa schimbe impresii cu alti cititori. Mie, astfel mi se da impresia ca pofta de citit nu amurit in tara asta. E de bine, e de foarte bine!

marți, 9 octombrie 2012

Jocurile Foamei- Dupa film, si cartea!

...m-am gandit serios: daca in cazul Twilight cartea a fost(este) mult, mult mai buna,decat filmul.....hm! de ce nu s-ar intampla la fel si cu Jocurile Foamei? M-am gandit....si am hotarat: Comand toata seria. Jocurile Foamei Suzanne Collins
Când mă trezesc, cealaltă parte a patului e rece. Degetele mi se întind, căutând căldura lui Prim, dar nu găsesc decât țesătura aspră a cuverturii ce acoperă salteaua. Probabil c-a visat urât și s-a culcat în patul mamei. Bineînțeles c-a făcut-o. Azi e extragerea. Mă ridic într-un cot. În dormitor e destulă lumină ca să le pot vedea. Surioara mea, Prim, încovrigată pe o parte, înconjurată de trupul mamei, cu obrazul lipit de al ei. În somn, mama pare mai tânără, tot veștejită, dar nu epuizată. Fața lui Prim e tot atât de proaspătă ca o picătură de ploaie, tot atât de încântătoare ca o primulă de la care îi vine numele. Și mama a fost cândva frumoasă. Sau cel puțin așa mi s-a spus. Lângă genunchii lui Prim stă, păzind-o, cel mai urât motan din lume. Nasul strivit, o jumătate de ureche lipsă, ochii de culoarea dovleacului putred. Prim l-a botezat Buttercup susținând, cu insistență, că blana lui de un galben spălăcit seamănă la nuanță cu acea floare. Motanul mă urăște. Sau, cel puțin, n-are încredere în mine. Cu toate că s-a-ntâmplat cu un an în urmă, cred că ține minte cum am încercat să-l înec într-o găleată când l-a adus Prim acasă. Un pisoi sfrijit, cu pântecele umflat de viermi și colcăind de purici. Ultimul lucru de care aveam nevoie era încă o gură de hrănit. Dar Prim m-a rugat cu atâta stăruință, a și plâns, așa că a trebuit să-l primesc. Până la urmă, a fost OK. Mama l-a scăpat de viermi și e un vânător de șoareci înnăscut. Ocazional, prinde și câte un șobolan. Uneori, când curăț vânatul, îi dau lui Buttercup măruntaiele. A încetat să mă mai stupească. Măruntaie. Fără stupit. Mai aproape de dragoste nu vom ajunge niciodată. Îmi dau picioarele jos din pat și le las să alunece în cizmele de vânătoare. Pielea suplă a luat forma gambelor mele. Îmi trag pantalonii, o cămașă, îmi îndes sub o șapcă părul negru, împletit într-o coadă lungă, și îmi înșfac traista pentru provizii. Pe masă, sub un castron de lemn care o ferește de șobolani flămânzi și de pisici la fel de hămesite, stă o bucată mică de brânză excelentă de capră, înfășurată în frunze de busuioc. E darul pe care mi l-a făcut Prim cu ocazia zilei extragerii. Îl pun cu grijă în buzunar în timp ce mă strecor afară. Zona noastră din Districtul 12, supranumită Filonul, mișună de obicei la ora asta de mineri care intră în schimbul de dimineață. Bărbați și femei cu umerii gârbovi și încheieturile degetelor umflate, dintre care mulți au renunțat de amar de vreme la strădania de a-și curăța praful de cărbune de sub unghii sau din crețurile fețelor scofâlcite. Însă astăzi străzile negre de zgură sunt pustii. Casele scunde, cenușii, au obloanele lăsate. Extragerea începe abia la ora două. Până atunci poți să și dormi. Dacă poți. Casa noastră e aproape la marginea Filonului. Nu trebuie să trec decât pe lângă câteva porți înainte de a ajunge pe câmpul murdar numit Pajiștea. Un gard înalt, din plasă de oțel, cu bucle din sârmă ghimpată în partea de sus, separă Pajiștea de pădure, înconjurând, de fapt, întregul District l2. Teoretic, ar trebui să fie electrificat douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, ca barieră în calea animalelor de pradă din pădure - haite de câini sălbatici, pume singuratice, urși - care erau cândva o amenințare pe străzile noastre. Însă, de când suntem norocoși că avem curent electric doar două sau trei ore pe seară, de obicei nu e niciun pericol dacă atingi gardul. Îmi acord totuși întotdeauna o clipă în care ascult cu atenție, încercând să aud zgomotul care îmi spune că funcționează. În clipa asta e tăcut ca o stâncă. La adăpostul unui pâlc de tufișuri, îmi sug burta și mă strecor printr-un ochi lărgit, de vreo șaizeci de centimetri, care e așa de ani de zile. Gardul are mai multe puncte slabe, dar pe ăsta, fiind atât de aproape de casă, îl folosesc mai mereu pentru a pătrunde în pădure. Imediat ce mă văd printre copaci, recuperez un arc și o tolbă cu săgeți dintr-un buștean scorburos. Electrificat sau nu, gardul a reușit să țină mâncătorii de carne în afara Districtului l2. În pădure cutreieră nestingheriți, plus că mai ai și alte griji, cum ar fi șerpii veninoși, animalele turbate și lipsa potecilor. Dar e și mâncare, dacă știi cum s-o găsești. Tata știa și m-a învățat câte ceva înainte să fie făcut fărâme într-o explozie din mină. Nici măcar n-a mai rămas ceva de îngropat. Aveam unsprezece ani atunci. După cinci ani, încă mă mai trezesc din somn strigându-i să fugă. Deși intrarea în pădure e ilegală și braconajul atrage cele mai severe pedepse, oamenii ar risca și mai mult dacă ar avea arme. Dar cei mai mulți nu sunt destul de curajoși ca să se aventureze ieșind numai cu un cuțit. Arcul meu e o raritate, a fost meșterit de tata împreună cu alte câteva pe care le păstrez bine ascunse printre copaci, împachetate cu grijă în învelitori impermeabile. Tata ar fi putut scoate bani buni vânzându-le, dar, dacă ar fi aflat autoritățile, ar fi fost executat public, pentru instigare la rebeliune. Cea mai mare parte a Apărătorilor Păcii se fac că nu-i văd pe acei câțiva dintre noi care vânează, pentru că sunt tot atât de dornici de carne proaspătă ca oricine altcineva. De fapt, se numără printre cei mai buni clienți ai noștri. Dar ideea că există cineva care ar putea înarma Filonul e întotdeauna de neacceptat. Toamna, câțiva indivizi curajoși se furișează în pădure să culeagă mere. Dar nu pierd niciodată Pajiștea din ochi. Stau întotdeauna suficient de aproape ca s-o poată rupe la fugă înapoi, în siguranța Districtului l2, dacă se ivește vreun necaz. — Districtul 12. Locul în care poți muri de foame în siguranță, mormăi eu. Pe urmă arunc o privire grăbită peste umăr. Chiar şi acolo, în mijlocul pustietăţii, îţi faci griji că ar putea trage cineva cu urechea. Când eram mai mică, o speriam de moarte pe mama din cauza vorbelor pe care le lăsam să-mi scape despre Districtul 12 şi despre conducătorii patriei noastre, Panem, aflaţi în oraşul îndepărtat numit Capitoliu. În cele din urmă am înţeles că asta nu putea decât să ne aducă şi mai multe necazuri. Aşa că am învăţat să-mi stăpânesc limba şi să-mi aştern pe chip o mască nepăsătoare, astfel încât nimeni să nu-mi poată citi vreodată gândurile. Să-mi văd de treabă în linişte la şcoală. Să nu port decât conversaţii neînsemnate şi politicoase în piaţa publică. Să nu discut mare lucru în afară de afaceri în Vatră, piaţa neagră de unde îmi câştig cea mai mare parte a banilor. Până şi acasă, unde ţin mai puţin la bunele maniere, evit să ating probleme spinoase. Cum ar fi extragerea sau lipsa mâncării sau Jocurile Foamei. Prim ar putea începe să-mi repete vorbele şi atunci unde-am ajunge? În pădure mă aşteaptă singura persoană în prezenţa căreia pot fi eu însămi. Gale. Îmi simt muşchii feţei relaxându-se şi pasul iuţindu-mi-se când urc dealul spre locul nostru, un ieşind stâncos deasupra unei văi. Un hăţiş de mure ne fereşte de priviri indiscrete. Zâmbesc când îl văd aşteptându-mă. Gale spune că nu zâmbesc decât în pădure. — Bună, Catnip, mă întâmpină el. Adevăratul meu nume e Katniss, dar, când i l-am spus prima oară, abia dacă l-am şoptit. Aşa că el a crezut c-am zis Catnip. Pe urmă, când râsul ăla nebun a început să se ţină după mine prin pădure, sperând să capete ceva de-ale gurii, Gale a făcut din Catnip porecla mea oficială. În cele din urmă, am fost nevoită să omor râsul, fiindcă speria vânatul. Aproape că mi-a părut rău, fiindcă nu era o companie neplăcută. Dar am obţinut un preţ bun pe blana lui. — Uite ce-am vânat. Gale ridică o franzelă în care e înfiptă o săgeată şi eu râd. E o pâine adevărată, de la brutărie, nu una dintre cele nedospite, compacte, pe care le facem din raţia noastră de cereale. O iau în mână, scot săgeata şi îmi apropii nasul de gaura din coajă, inhalând mireasma care-mi umple gura de salivă. Pâinea de bună calitate, ca asta, e pentru ocazii speciale. — Mm, încă mai e caldă, spun. Probabil că s-a dus în zori s-o cumpere de la brutărie. — Cât te-a costat? — Numai o veveriţă. Cred că bătrânul era sentimental azi-dimineaţă, zice Gale. A catadicsit chiar să-mi ureze noroc. — Ei, toţi ne simţim ceva mai apropiaţi astăzi, nu-i aşa? spun eu, fără ca măcar să-mi întorc privirea. Prim ne-a lăsat ceva bun. Scot bucata de brânză. La vederea ei, expresia lui devine radioasă. — Mulţumesc, Prim. O s-avem un adevărat ospăţ. Capătă brusc accentul de Capitoliu al lui Effie Trinket, femeia de o jovialitate maniacală care vine o dată pe an şi ne citeşte numele extrase. — Era să uit! Jocuri ale Foamei fericite! Rupe câteva mure din tufişurile. din jur. — Şi fie sorţii... Aruncă o mură spre mine, cu boltă înaltă. O prind în gură şi îi sparg pieliţa delicată cu dinţii. Gustul dulce-acrişor îmi explodează pe limbă. — ...întotdeauna de partea voastră! închei eu, cu tot atâta vervă. Trebuie să glumim, fiindcă altminteri ne-am ieşi din minţi de frică. În plus, accentul celor din Capitoliu e atât de afectat, încât orice ai spune sună caraghios. Îl privesc pe Gale scoţându-şi cuţitul şi tăind pâinea felii. Mi-ar putea fi frate. Păr negru, lins, piele măslinie, ba avem chiar şi aceiaşi ochi cenuşii. Dar nu suntem rude, cel puţin nu rude apropiate. De altfel, cei mai mulţi dintre membrii familiilor care lucrează În mină seamănă unii cu alţii. De aceea, mama şi Prim, cu părul deschis la culoare şi cu ochii albaştri, nu par niciodată să se afle la locul potrivit. Şi chiar aşa este. Părinţii mamei făceau parte din clasa micilor negustori de la care cumpără oficialii, Apărătorii Păcii şi, ocazional, câte un client din Filon. Aveau o spiţerie în zona cea mai frumoasă a Districtului l2. De vreme ce aproape nimeni nu-şi poate permite să meargă la doctor, spiţerii sunt vindecătorii noştri. Tata a ajuns s-o cunoască pe mama fiindcă în timpul vânătorilor lui aduna câteodată plante medicinale şi le vindea magazinului ei, pentru a fi transformate în leacuri. Probabil că l-a iubit cu adevărat dacă şi-a părăsit casa, venind în Filon. Încerc să-mi aduc aminte de asta atunci când nu pot vedea în ea decât o femeie care stă lângă mine, inexpresivă şi inaccesibilă, în timp ce copiii ei ajung numai piele şi os. Încerc s-o iert, de dragul tatei. Dar, ca să fiu sinceră, iertarea nu e genul meu. Gale unge feliile de pâine cu brânza moale de capră, punând cu grijă câte o frunză de busuioc pe fiecare, în timp ce eu las tufele fără mure. Ne instalăm într-un ungher dintre stânci. În locul ăsta nu putem fi văzuţi, dar vedem clar valea unde forfoteşte viaţa verii, legume de adunat, rădăcini după care să sapi, peşti irizaţi de razele soarelui. Ziua e superbă, cu cer albastru şi o adiere uşoară. Mâncarea e grozavă, brânza pătrunde în pâinea caldă şi murele ne plesnesc în gură. Totul ar fi perfect dacă asta ar fi într-adevăr o sărbătoare, dacă ziua liberă ar însemna că pot să hoinăresc prin munţi cu Gale, vânând pentru cină. În schimb, va trebui să mergem în piaţă la ora două, aşteptând să fie strigate numele. — Am putea s-o facem, ştii, spune el, cu voce scăzută. — Ce să facem? întreb. — Să plecăm din district. Să fugim. Să trăim în pădure. Tu şi cu mine, noi doi am putea reuşi, zice Gale. Nu ştiu ce să-i răspund. Ideea e atât de absurdă. — Dacă n-am avea atâţia copii, se grăbeşte el să adauge. Bineînţeles că nu sunt copiii noştri. Dar e ca şi cum ar fi. Cei doi frăţiori ai lui Gale şi sora lui. Prim. Şi le putem pune la socoteală şi pe mamele noastre, cum s-ar putea descurca fără noi? Cine ar umple aceste guri care cer întotdeauna mai mult? Deşi amândoi vânăm zilnic, încă mai sunt nopţi când vânatul trebuie schimbat pentru untură, sau pentru pantofi, sau pentru lână, nopţi când ne ducem la culcare cu maţele chiorăind. — Nu vreau să am copii niciodată, spun. — Eu aş vrea. Dacă n-aş locui aici, zice Gale. — Dar locuieşti, ripostez, iritată. — Las-o baltă, mi-o întoarce el, răstit. Se pare că discuţia a lunecat pe o pantă complet greşită. Să plec? Cum aş putea s-o părăsesc pe Prim, singura persoană din lume pe care sunt sigură c-o iubesc? Şi Gale e devotat familiei lui. Nu putem pleca, aşa că de ce ne-am obosi să vorbim despre asta? Şi chiar dacă am vorbit... chiar dacă am făcut-o... de unde-a apărut povestea asta despre copii? Între mine şi Gale n-a existat niciodată o legătură romantică. Atunci când ne-am cunoscut, aveam doisprezece ani şi eram costelivă, iar el arăta deja ca un bărbat, deşi nu e decât cu doi ani mai mare decât mine. Am avut nevoie de mult timp ca să ne-mprietenim, să nu ne mai certăm la fiecare schimb de vânat şi să-ncepem să ne ajutăm unul pe altul. În plus, el vrea copii. Lui Gale n-o să-i fie greu să-şi găsească soţie. Arată bine, e destul de puternic ca să muncească în mină şi poate vâna. Îţi poţi da seama după felul în care şoptesc fetele între ele când îl văd intrând în şcoală, spunându-şi că şi-l doresc. Asta mă face geloasă, dar nu din motivul la care s-ar putea gândi lumea. E greu să găseşti un partener bun pentru vânătoare. — Ce vrei să facem? îl întreb. Putem să vânăm, să pescuim sau să culegem. — Să pescuim în lac. Ne putem lăsa undiţele acolo cât mergem la cules în pădure. Să facem rost de ceva bun pentru diseară, spune el. Diseară. Se presupune că, după extragere, toată lumea sărbătoreşte. Şi foarte mulţi chiar o fac, de uşurare că le-au fost cruţaţi copiii pentru încă un an. Dar cel puţin două familii îşi vor trage obloanele, îşi vor încuia uşile şi vor încerca să găsească o soluţie de a le supravieţui în acele săptămâni dureroase ce vor urma. Ne descurcăm bine. Animalele de pradă ne ignoră într-o zi când prăzile mai uşoare şi mai gustoase abundă. Către sfârşitul dimineţii, avem o duzină de peşti, o traistă de legume şi, ca trofeu, o plasă mare de fragi. Eu am găsit tufele, acum câţiva ani, dar Gale a avut ideea să le înconjurăm cu plase de sârmă ca să le ferim de animale. În drum spre casă, ne abatem pe la Vatră, piaţa neagră care funcţionează într-un depozit abandonat, unde se păstra cândva cărbunele. Când s-a găsit un sistem mai eficient, care îl transportă direct din mină către trenuri, Vatra a ocupat treptat locul. Într-o zi de extragere, la ora asta, cei mai mulţi şi-au închis tarabele, dar activitatea e încă destul de intensă. Dăm cu uşurinţă şase peşti, căpătând în schimb pâine de bună calitate, şi încă doi, pentru sare. Sae Unsuroasa, bătrâna ciolănoasă care vinde cu castronul supă fierbinte dintr-un cazan uriaş, ne ia jumătate din legume, contra a două calupuri de parafină. Am putea obţine un câştig ceva mai bun în altă parte, dar facem un efort ca să ne păstrăm bunele relaţii cu Sae Unsuroasa. E singura pe care se poate conta fără greş când e vorba să cumpere un câine sălbatic. Nu-i vânăm înadins, dar atunci când eşti atacat şi omori un câine sau doi, ei bine, carnea e carne. — Odată ce-a ajuns în supă, îi spun carne de vacă, zice Sae Unsuroasa, făcând cu ochiul. Nimeni din Filon nu strâmbă din nas când e vorba de o pulpă bună de câine sălbatic, însă Apărătorii Păcii care ajung în Vatră îşi pot permite să fie ceva mai mofturoşi. Când ne terminăm treburile în piaţă, ne ducem la uşa din spate a casei primarului ca să vindem jumătate din fragi, ştiind că are o slăbiciune aparte pentru ei şi că putem ţine la preţ. Ne deschide Madge, fiica lui. La şcoală suntem colege de clasă. Fiind fata primarului, te-ai aştepta să fie o snoabă, dar nu e aşa. Se mulţumeşte să-i evite pe ceilalţi. Ca mine. De vreme ce niciuna dintre noi nu are cu adevărat un grup de prieteni, sfârşim adesea stând împreună. Suntem una lângă alta la masa de prânz şi la întruniri, facem echipă la activităţile sportive. Vorbim foarte rar, ceea ce ne convine deopotrivă. Azi, uniforma ei maronie de şcoală a fost înlocuită cu o rochie scumpă şi şi-a împodobit părul blond cu o panglică roz. Haine pentru extragere. — Frumoasă rochie, spune Gale. Madge îi aruncă o privire, încercând să-şi dea seama dacă e un compliment sincer sau doar o ironie. Rochia e frumoasă, dar n-ar purta-o într-o zi obişnuită. Strânge din buze, apoi zâmbeşte. — Ei, dac-o să sfârşesc mergând la Capitoliu, vreau s-arăt bine, nu-i aşa? Acum e rândul lui Gale să fie derutat. Oare vorbeşte serios? Sau îl sâcâie? Cred că a doua variantă e cea adevărată. — N-o să mergi la Capitoliu, răspunde el, cu răceală. Ochii lui se opresc pe o broşă mică, rotundă, care îi împodobeşte rochia. Aur veritabil. Frumos lucrat. Ar putea plăti pâinea unei familii pe mai multe luni. — Cât ai putea să ai? Cinci intrări? Eu am avut şase de la doisprezece ani. — Nu e vina ei, zic eu. — Nu e vina nimănui. Doar că aşa-i viaţa, ripostează Gale. Faţa lui Madge a devenit inexpresivă. Îmi pune banii pentru fragi în mână. — Noroc, Katniss. — Şi ţie, răspund eu, şi uşa se închide. Ne îndreptăm spre Filon în tăcere. Nu mi-a plăcut că Gale a luat-o peste picior pe Madge, dar avea dreptate, bineînţeles. Sistemul de extragere e nedrept, iar săracii trag cele mai mari ponoase. Devii eligibil pentru extragere în ziua când împlineşti doisprezece ani. În anul acela, numele tău intră o dată. La treisprezece ani, de două ori. Şi tot aşa, până când împlineşti optsprezece ani. Limita maximă a eligibilităţii, când numele îţi intră în urnă de şapte ori. Ceea ce este valabil pentru toţi cetăţenii din toate cele douăsprezece districte ale acestei ţări numite Panem. Dar aici e capcana. Spui că eşti sărac şi că rabzi de foame, aşa cum ni se întâmplă nouă. Poţi opta pentru adăugarea numelui tău de mai multe ori, în schimbul mai multor tesere. Fiecare valorează cât o raţie anuală, de cereale şi de ulei, pentru o persoană. Poţi face asta pentru fiecare membru al familiei tale. Aşa că, la doisprezece ani, numele meu a intrat de patru ori. O dată pentru că trebuia să intre şi de încă trei ori pentru a primi câte o raţie de cereale şi ulei pentru mine, pentru Prim şi pentru mama. De fapt, a fost nevoie să fac acelaşi lucru în fiecare an. Iar intrările se cumulează. Aşa că acum, la şaisprezece ani, numele meu intră de douăzeci de ori. Numele lui Gale, care are optsprezece ani şi care vreme de şapte ani a ajutat la hrănirea familiei sale de cinci membri sau a hrănit-o singur intră de patruzeci şi două de ori. E uşor să-ţi dai seama din ce cauză cineva ca Madge, care n-a fost niciodată în pericol să aibă nevoie de o teseră, îl poate scoate din sărite. În comparaţie cu noi, cei care trăim în Filon, are foarte puţine şanse să-i fie extras numele. Există, dar sunt firave. Şi, cu toate că legile au fost făcute la Capitoliu, nu în districte şi cu siguranţă nu în familia lui Madge, e greu să nu le-o iei în nume de rău celor care nu sunt nevoiţi să se înscrie pentru tesere. Gale ştie că greşeşte îndreptându-şi ura împotriva lui Madge. În alte zile, în adâncul pădurii, l-am ascultat vorbind cu patos despre folosirea teserelor ca un alt mijloc de a aduce suferinţa în districtul nostru. Un mijloc de a sădi ura între muncitorii înfometaţi din Filon şi toţi cei care pot conta, în general, pe masa de seară şi, drept consecinţă, de a garanta că n-o să ne încredem niciodată unii în alţii. — E în avantajul Capitoliului să ne-nvrăjbească, ar fi spus acum, dacă în preajmă n-ar fi fost şi alte urechi în afară de ale mele. Dacă n-ar fi fost ziua extragerii. Dacă o fată cu o broşă de aur şi fără nicio teseră n-ar fi făcut un comentariu pe care nu mă îndoiesc că ea l-a socotit inofensiv. Pe drum, privesc chipul lui Gale, încă mocnind de furie sub expresia împietrită. Accesele lui de mânie mi se par lipsite de sens, deşi nu i-o spun niciodată. Nu fiindcă aş fi de altă părere. Dar la ce foloseşte să zbieri despre Capitoliu în mijlocul pădurii? Asta nu schimbă nimic. Nu îndreaptă în vreun fel lucrurile. Nu ne umple stomacul. De fapt, sperie vânatul din jur. Îl las totuşi să urle. E mai bine s-o facă în pădure decât în district. Ne împărţim prada: câte doi peşti, două franzele bune, legume, câte un kilogram de fragi, sare şi parafină pentru fiecare.

vineri, 5 octombrie 2012

'Breaking Dawn - Part 2' Soundtrack

» Passion Pit, "Where I Come From" » Ellie Goulding, "Bittersweet" » Green Day, "The Forgotten" » Feist, "Fire in the Water" » The Boom Circuits, "Everything and Nothing" » St. Vincent, "The Antidote" » POP ETC, "Speak Up" » Iko, "Heart of Stone" » A Boy and His Kite, "Cover Your Tracks" » James Vincent McMorrow, "Ghosts" » Paul McDonald and Nikki Reed, "All I've Ever Needed" » Reeve Carney, "New for You" » Christina Perri, "A Thousand Years (Part Two)" » Carter Burwell, "Plus Que Ma Propre Vie"

miercuri, 3 octombrie 2012

Regimul meu de octombrie. Ziua 2!

...nu pot crede ca este adevarat! Azi dimineata, dupa ce a trecut cea de a doua zi de ,,regim" cantaream fix 63,6 kg.CAAAAT? 63,6? Nu e adevarat! Ce am mancat? Carne, carne, carne.....fripta. Un iaurt cu doua linguri de fulgi de ovaz,si niste ,,prajiturici" mici-mici! Cateva....Am trisat, stiu. Dar, sa vad maine cantarul.

luni, 1 octombrie 2012

Regimul meu...de octombrie.

Prima zi: carne, carne, carne.....o cafea fara zahar si, o cola zero. Rezultat: minus 600 de grame.De la 65,6 la 65.

sâmbătă, 29 septembrie 2012

AH,Fifty shades, Fifty shades!

...cu cat citesc mai multe capitole din ultima aparitie-volumul 2-in limba romana, cu atat sunt mai confuza. Fetelor, ce Doamne iarta-ma(!) am vazut la cartea asta??? Intrebare fara raspuns, pentru ca de fapt, ceea ce citesc in limba romana, nu suna deloc a ...Fifty, asa cum il stim noi. Traducerea l-a ,,macelarit" a facut sa para IEFTIN. Un roman, ieftin.Cuvintele in engleza, care aici sunt traduse cu evindenta tenta porno......in original,parca-parca, aveau si acel ,,ceva", care te lasau pe tine, cititor, sa traduci cum vrei, astfel incat partea romantico-erotica sa fie mai evidenta....sau, doar mie mi s-a parut asa? Ah, ce dor imi de MoTU! De anii 2009-2011, cand practic ,,atarnam" de blogul autoarei, pana la aparitia unui nou capitol. Voi, fetelor, ce impresii aveti?

joi, 27 septembrie 2012

Fetelor, cum stati cu....asigurarile?

...unele, se descurca...hm! binisor! 4 milioane pentru un posterior...full cover?

marți, 25 septembrie 2012

Fifty Shades......inceputul.

Editura TREI ne pune la dispozitie- pentru deschiderea apetitului, fireste-capitolul 1 din Volumul 1 ,,redenumit"(dupa cum vedeti nu se mai numeste ,,Cele 50 de vicii ale d-lui Grey"cum se numea in prima editie) ci..... Cincizeci de umbre ale lui Grey E. L. James Volumul I din trilogia Fifty Shades Capitolul 1 Frustrată, mă încrunt la imaginea mea din oglindă. Fir-ar el de păr — nu vrea să se aşeze, şi fir-ar ea de Katherine Kavanagh pentru că s-a îmbolnăvit şi mă supune la un asemenea chin. În loc să învăţ pentru examenele finale, programate săptămâna viitoare, uite ce fac, mă chinui să-mi conving părul să stea cum trebuie. Nu trebuie să dorm cu părul ud. Nu trebuie să dorm cu părul ud. Spunând această mantra de mai multe ori, încerc, din nou, să-mi îmblânzesc părul cu peria. Îmi dau ochii peste cap exasperată şi mă zgâiesc la fata palidă, cu păr şaten şi ochi albaştri prea mari pentru faţa asta, care se uită şi ea la mine, şi mă dau bătută. Singura mea opţiune este să-mi prind părul îndărătnic într-o coadă de cal şi să sper că arăt cât de cât prezentabilă. Kate e colega mea de cameră şi tocmai astăzi, dintre toate zilele, a ales să se lase doborâtă de gripă. Prin urmare, nu poate să meargă la interviul pe care îşi propusese să i-l ia, pentru ziarul studenţilor, nu ştiu cărui mega mogul din industrie de care n-am auzit niciodată. Aşa că m-am oferit voluntară. Am de tocit pentru examenele finale şi un eseu de terminat, iar în după-amiaza asta trebuia să mă duc şi la muncă, dar nu — astăzi trebuie să merg cu maşina 265 de kilometri până în centrul oraşului Seattle ca să mă întâlnesc cu acest enigmatic CEO al Grey Enterprises Holdings, Inc. Ca întreprinzător excepţional şi principal binefăcător al universităţii noastre, timpul lui este extraordinar de preţios — mult mai preţios decât al meu — dar, cu toate astea, a acceptat să-i dea un interviu lui Kate. După spusele ei, o adevărată lovitură. Afurisitele ei de activităţi extracurriculare! Kate stă cuibărită pe canapeaua din sufragerie. — Ana, iartă-mă. Mi-a luat nouă luni ca să obţin interviul ăsta. Ca să-l reprogramez, mi-ar mai lua alte şase luni şi, până atunci, amândouă vom fi absolvit deja. Ca redactor, nu pot să ratez chestia asta. Te rog, mă imploră Kate cu vocea răguşită de la gâtul inflamat. Cum naiba reuşeşte? Chiar şi bolnavă, e proaspătă şi atrăgătoare, cu părul blond roşcat la locul lui şi ochi verzi luminoşi, deşi acum sunt înlăcrimaţi şi au pleoapele înroşite. Ignor accesul meu nepoftit de compasiune. — Bineînţeles c-o să merg, Kate. Tu trebuie să te duci în pat. Ce să-ţi dau, NyQuil sau Tylenol? — NyQuil, te rog. Uite aici întrebările şi reportofonul. Nu trebuie decât să apeşi butonul de înregistrare. Fă notiţe, o să transcriu eu totul. — Nu ştiu nimic despre el, murmur, încercând şi nereuşind să-mi înfrânez accesul de panică. — Lasă că or să te călăuzească întrebările. Du-te. Ai mult de mers. Nu vreau să întârzii. — Bine, mă duc. Treci înapoi în pat. Ţi-am făcut nişte supă, s-o încălzeşti mai târziu. Mă uit la ea cu drag. Doar pentru tine, Kate, aş face treaba asta. — Aşa am să fac. Succes. Şi mulţumesc, Ana! Ca de obicei, mi-ai salvat viaţa. Îmi iau rucsacul şi îi zâmbesc, după care ies pe uşă, îndreptându-mă spre maşină. Nu-mi vine să cred că m-am lăsat convinsă să fac asta. Dar, de fapt, Kate ar putea să convingă pe oricine să facă orice. Va fi un jurnalist excelent. E concisă, puternică, persuasivă, bătăioasă, frumoasă — şi e prietena mea cea mai dragă. Drumurile nu sunt aglomerate când plec din Vancouver, statul Washington, către Interstate 5. E devreme şi nu trebuie să ajung în Seattle decât la două după-amiaza. Din fericire, Kate mi-a împrumutat Mercedesul ei CLK. Nu sunt sigură că Wanda, vechea mea broscuţă VW, ar fi reuşit să parcurgă distanţa în timp util. Oh, să conduci un merţan e distractiv şi kilometrii se scurg cu repeziciune când apăs pedala până la podea. Destinaţia mea e sediul central al firmei internaţionale conduse de domnul Grey. Este o clădire administrativă uriaşă, cu douăzeci de etaje, o fantezie arhitecturală utilitaristă, cu Grey House scris discret cu litere de oţel peste uşile de sticlă de la intrare. E două fără un sfert când ajung, foarte uşurată că n-am întârziat în timp ce intru în foaierul imens — şi sincer, intimidant — din sticlă, oţel şi gresie albă. Din spatele biroului solid din gresie, o blondă tânără, foarte atrăgătoare, bine pusă la punct, îmi zâmbeşte plăcut. Poartă cea mai elegantă combinaţie de taior negru şi cămaşă albă pe care am văzut-o vreodată. Arată impecabil. — Am o întâlnire programată cu domnul Grey. Anastasia Steele, din partea lui Katherine Kavanagh. — Vă rog să mă scuzaţi o clipă, domnişoară Steele. Îşi arcuieşte sprânceana în timp ce eu stau jenată în faţa ei. Încep să-mi doresc să fi împrumutat unul dintre sacourile de ocazie ale lui Kate decât să fi îmbrăcat jacheta mea bleumarin. Am făcut un efort şi mi-am pus unica mea fustă, cizmele înalte până la genunchi şi un pulover albastru. Pentru mine, asta înseamnă ţinută elegantă. Îmi duc o şuviţă rebelă de păr după ureche şi mă prefac că nu mă simt intimidată de ea. — Domnişoara Kavanagh este aşteptată. Vă rog să semnaţi aici, domnişoară Steele. Trebuie să luaţi ultimul lift din dreapta şi să apăsaţi pe butonul pentru etajul douăzeci. Îmi zâmbeşte cu amabilitate, amuzată fără doar şi poate, în timp ce semnez. Îmi întinde un ecuson de trecere pe care stă imprimat foarte ferm „vizitator“. Nu pot să-mi înăbuş un zâmbet superior. Este mai mult decât evident că nu sunt decât în vizită aici. Nu mă potrivesc câtuşi de puţin cu locul ăsta. Oftez în sinea mea. Îi mulţumesc şi merg spre şirul de ascensoare, trecând pe lângă cei doi paznici, care sunt mult mai elegant îmbrăcaţi ca mine, cu costumele lor bine croite de culoare neagră. Ascensorul mă poartă cu o viteză ucigaşă la etajul al douăzecilea. Uşile se deschid şi intru într-un alt foaier spaţios — tot numai sticlă, oţel şi gresie albă. Ajung în faţa unui alt birou din gresie şi a unei alte blonde — şi ea îmbrăcată impecabil în negru şi alb — care se ridică în întâmpinarea mea. — Domnişoară Steele, vreţi, vă rog, să aşteptaţi aici? spune ea şi arată spre o zonă de aşteptare mobilată cu fotolii din piele albă. În spatele fotoliilor, o sală de şedinţe spaţioasă, cu pereţi din sticlă, cu o masă din lemn negru la fel de spaţioasă şi cel puţin douăzeci de scaune asortate în jurul ei. Dincolo de asta, e o fereastră înaltă de la tavan la podea cu vedere la zgârie-norii din Seattle, fereastră prin care se vede tot oraşul până la Puget Sound. E o privelişte uluitoare şi, pe moment, sunt paralizată de ea. Uau. Mă aşez, îmi scot foile cu întrebările din rucsac şi trec prin ele, înjurând-o în gând pe Kate că nu mi-a dat şi o scurtă biografie. Nu ştiu nimic despre omul pe care urmează să-l intervievez. Ar putea avea la fel de bine nouăzeci sau treizeci de ani. Incertitudinea este iritantă, iar nervozitatea mă cuprinde din nou, motiv pentru care încep să mă foiesc. Nu mi-au convenit niciodată interviurile personale — am preferat anonimatul unei discuţii în grup, în care pot să stau neobservată în spatele încăperii. Să fiu cinstită, îmi prefer propria companie, citind un roman britanic clasic, cuibărită-ntr-un fotoliu în biblioteca din campus. Nu să tresar agitată într-un edificiu colosal din sticlă şi piatră. Mă cert cu asprime. Revino-ţi, Steele. Judecând după clădire, care e prea sterilă şi modernă, presupun că Grey are vreo patruzeci de ani: în formă, bronzat şi blond, ca să se asorteze cu restul personalului. Altă blondă elegantă, îmbrăcată impecabil, apare din spatele unei uşi mari, din dreapta. Care-i treaba cu toate blondele astea imaculate? E ca la Stepford aici. Trăgând adânc aer în piept, mă ridic. — Domnişoară Steele? întreabă ultima blondă. — Da, bâigui eu răguşită, dregându-mi glasul. Da. Ei, aşa da, parcă sună mai încrezător. — Domnul Grey vă va primi dintr-o clipă în alta. Îmi daţi jacheta? — Oh, vă rog. Mă cam chinui să dau jos de pe mine jacheta. — Vi s-a oferit o băutură răcoritoare? — Ăă… nu. O, Doamne, cumva Blonda numărul unu a dat de bucluc? Blonda numărul doi se uită încruntată la tânăra de la birou. — Ce aţi dori, un ceai, o cafea, apă? întreabă ea, îndreptându-şi din nou atenţia spre mine. — Un pahar cu apă, mulţumesc, murmur eu. — Olivia, te rog să-i aduci domnişoarei Steele un pahar cu apă. Are un ton sever. Olivia se ridică iute şi se grăbeşte spre o uşă aflată în cealaltă parte a foaierului. — Scuzele mele, domnişoară Steele, Olivia este noua noastră stagiară. Vă rog să luaţi loc. Domnul Grey va mai fi ocupat încă cinci minute. Olivia se întoarce cu un pahar cu apă şi gheaţă. — Poftim, domnişoară Steele. — Mulţumesc. Blonda numărul doi se duce întins la biroul cel mare, tocurile ei ţăcănind cu ecou pe pardoseala din gresie. Se aşază şi amândouă îşi continuă munca. Poate că domnul Grey insistă ca toate angajatele lui să fie blonde. Mă întreb într-o doară dacă e legal, când uşile biroului se deschid şi iese un afro-american înalt, îmbrăcat elegant şi atrăgător, cu şuviţe scurte de păr împletit. E clar că m-am îmbrăcat nepotrivit. Bărbatul se întoarce în prag şi întreabă: — Golf săptămâna asta, Grey? Nu aud răspunsul. Tipul se răsuceşte pe călcâie şi îmi zâmbeşte, mijindu-şi ochii negri. Olivia a sărit de la locul ei şi a chemat ascensorul. Săritul de pe scaun pare să fie una dintre specializările ei. E mai agitată decât mine! — Bună ziua, doamnelor, spune individul în timp ce dispare printre uşile glisante. — Domnul Grey vă poate primi acum, domnişoară Steele. Vă rog să intraţi, mă invită Blonda numărul doi. Mă ridic destul de emoţionată, încercând să-mi stăpânesc nervozitatea. Îmi iau rucsacul, las acolo paharul cu apă şi dau să intru pe uşa întredeschisă. — Nu trebuie să bateţi — intraţi, zice blonda, zâmbind cu amabilitate. Împing uşa şi intru cu stângăcie, împiedicându-mă de propriile picioare şi căzând cu capul înainte în birou. Rahat — eu şi cele două picioare stângi ale mele! Iată-mă în patru labe în pragul uşii de la biroul domnului Grey şi nişte mâini blânde mă cuprind pe după mijloc, ajutându-mă să mă ridic. Sunt teribil de stânjenită, blestemându-mi stângăcia. Trebuie să-mi fac curaj să ridic privirea. Sfinte Sisoe — ce tânăr e! — Domnişoară Kavanagh. Imediat ce mă ridic, îmi întinde o mână cu degete lungi. — Sunt Christian Grey. Vă e bine? Vreţi să luaţi loc? Atât de tânăr — şi atrăgător, foarte atrăgător. E înalt, îmbrăcat într-un costum gri de calitate, cămaşă albă şi cravată neagră, cu păr dezordonat, de culoare arămiu-închis, şi ochi cenuşii luminoşi, cu o privire intensă, care mă fixează cu şiretenie. Îmi trebuie un minut ca să-mi recapăt glasul. — Îmm, de fapt… mormăi eu. Dacă omul ăsta are peste treizeci de ani, atunci eu sunt unchiul maimuţei. Buimacă, îmi pun palma într-a lui şi aştept urmarea. Când degetele noastre se ating, simt cum prin mine trece un fior ciudat, înviorător. O descărcare electrostatică, de bună seamă. Clipesc repede, pleoapele mele sincronizându-se cu bătăile inimii. — Domnişoara Kavanagh este bolnavă, aşa că m-a trimis pe mine. Sper că nu vă deranjează, domnule Grey. — Iar dumneata eşti…? Are o voce calmă, posibil amuzată, dar e greu să-ţi dai seama după expresia lui impasibilă. Pare întru câtva interesat, dar, mai presus de toate, politicos. — Anastasia Steele. Studiez literatura engleză cu Kate, ăă… Katherine… ăă… domnişoara Kavanagh, la WSU Vancouver. — Înţeleg, spune el simplu. Mi se pare că sesizez umbra unui zâmbet în expresia lui, dar nu sunt sigură. — Vrei să iei loc? spune şi mă îndrumă spre o canapea din piele albă, în formă de L. Biroul lui e mult prea mare pentru un singur om. În faţa ferestrelor înalte se află un birou din lemn de culoare închisă, cu aspect modern, în jurul căruia ar putea să se aşeze confortabil, ca la masa din sufragerie, vreo şase inşi. Se asortează cu măsuţa de cafea de lângă sofa. În rest, totul e alb — tavan, podea şi pereţi, exceptând peretele de lângă uşă, pe care sunt atârnate, ca într-un mozaic, cam treizeci şi şase de picturi mici, într-un aranjament pătrat. Sunt superbe — o serie de obiecte banale, pictate cu atâta minuţiozitate încât ai zice că sunt fotografii. Etalate laolaltă, îţi taie respiraţia. — Un artist local. Trouton, spune Grey când îmi surprinde privirea. — Sunt încântătoare. Ordinarul ridicat la rang de extraordinar, murmur, distrasă atât de el, cât şi de picturi. El îşi lasă capul într-o parte şi mă priveşte cu atenţie. — Sunt întru totul de acord, domnişoară Steele, răspunde cu o voce catifelată şi, dintr-un motiv inexplicabil, simt că roşesc. În afară de picturi, restul biroului este rece, curat şi aseptic. Mă întreb dacă reflectă personalitatea acestui Adonis care se cufundă cu graţie într-unul dintre fotoliile din piele albă din faţa mea. Îmi scutur capul, tulburată de direcţia în care mi-au luat-o gândurile, şi scot din rucsac întrebările pregătite de Kate. Apoi, vreau să aranjez reportofonul şi mă dovedesc teribil de neîndemânatică, scăpându-l de două ori pe măsuţa de cafea din faţa mea. Domnul Grey nu zice nimic, aşteptând cu răbdare — sper — în timp ce eu devin tot mai stânjenită şi agitată. Când îmi adun curajul ca să mă uit la el, văd că mă priveşte, cu o mână aşezată relaxat în poală, iar cu cealaltă cuprinzându-şi bărbia şi plimbându-şi degetul arătător lung peste buze. Cred că încearcă să-şi înăbuşe un zâmbet. — S-cuze, mă bâlbâi eu. Nu sunt obişnuită cu asta. — Relaxează-te, domnişoară Steele, spuse el. — Vă deranjează dacă vă înregistrez răspunsurile? — După ce te-ai chinuit atât să pregăteşti reportofonul, te-ai gândit să mă întrebi asta? Roşesc. Mă tachinează? Sper. Clipesc către el, nefiind sigură ce să-i spun şi cred că i se face milă de mine, pentru că se îndură: — Nu, nu mă deranjează. — V-a explicat Kate, adică domnişoara Kavanagh, pentru ce este interviul? — Da. Va apărea în ziarul studenţesc, în numărul dedicat absolvirii, iar eu voi ţine o prelegere în faţa absolvenţilor, la ceremonia de sfârşit de an. Oh! Asta-i o noutate pentru mine — gândul că cineva nu cu mult mai vârstnic decât mine — bine, poate cu vreo şase ani şi, în regulă, un tip de mega succes, dar totuşi — ar urma să-mi înmâneze diploma. Mă încrunt, încercând să-mi revin. — Bun, zic şi înghit în sec, agitată. Aş avea câteva întrebări, domnule Grey. Îmi netezesc o buclă rebelă şi o dau pe după ureche. — Mă gândeam eu, spune el, cu faţa lipsită de orice expresie. Face mişto de mine. Când îmi dau seama de asta, roşesc, mă îndrept de spate şi-mi ridic umerii, într-o încercare de a părea mai înaltă şi mai intimidantă. Apăs butonul reportofonului, încercând să-mi iau un aer profesional. — Sunteţi foarte tânăr ca să fi ridicat un asemenea imperiu. Cărui fapt vă datoraţi succesul? Mă uit la el. Are un zâmbet melancolic, dar pare vag dezamăgit. — Afacerile înseamnă oameni, domnişoară Steele, iar eu mă pricep foarte bine să apreciez oamenii. Ştiu ce-i sensibilizează, ştiu ce-i face să înflorească, ce nu, ce îi inspiră şi cum să-i stimulez. Am angajat o echipă excepţională, pe care o recompensez bine. Se opreşte şi mă fixează cu privirea lui cenuşie. — Sunt încredinţat că, pentru a obţine succesul în orice schemă, trebuie să ajungi în postura de a stăpâni acea schemă, de a-i cunoaşte toate dedesubturile, toate detaliile. Muncesc mult, foarte mult ca să fac asta. Iau decizii bazându-mă pe logică şi pe fapte. Am un instinct natural care mă ajută să depistez şi să încurajez o idee bună şi solidă, ca şi nişte oameni buni. Esenţa se rezumă întotdeauna la oamenii buni. — Poate sunteţi doar norocos. Asta nu e pe lista lui Kate — dar individul e prea arogant. Ochii lui se aprind, surprinşi. — Nu subscriu ideii de noroc sau şansă, domnişoară Steele. Cu cât muncesc mai mult, cu atât se pare că am mai mult noroc. Serios vorbind, înseamnă să ai oamenii potriviţi în echipă şi să le direcţionezi energiile în mod corespunzător. Cred că Harvey Firestone a spus — „creşterea şi dezvoltarea oamenilor este cea mai importantă deviză a leadershipului“. — Păreţi a fi un maniac al controlului. Cuvintele mi-au ieşit din gură înainte să le pot opri. — Oh, exercit controlul asupra tuturor lucrurilor, domnişoară Steele, spune el fără nicio umbră de umor în zâmbet. Mă uit la el, iar el îmi susţine privirea neabătut, impasibil. Pulsul mi se accelerează, iar faţa mi se înroşeşte din nou. De ce are un efect atât de neliniştitor asupra mea? Poate faptul că arată copleşitor de bine? Felul intens în care mă privesc ochii lui? Felul cum îşi mângâie buza de jos cu indexul? Ce bine-ar fi dacă ar înceta să facă asta! — În plus, poţi să dobândeşti o putere imensă dacă te asiguri pe tine însuţi, în reveriile tale secrete, că ai fost născut ca să controlezi lucrurile, continuă el cu o voce blândă. — Aveţi senzaţia că deţineţi o putere imensă? Maniac al controlului. — Am peste patruzeci de mii de angajaţi, domnişoară Steele. Asta îmi dă un anumit sentiment de responsabilitate — putere, dacă vrei. Dacă ar fi să decid că nu mai sunt interesat de afacerea de telecomunicaţii şi aş vinde-o, după cel mult o lună, douăzeci de mii de oameni ar avea dificultăţi cu achitarea creditelor ipotecare. Rămân cu gura căscată, uluită de lipsa lui de modestie. — Nu aveţi un consiliu de conducere în faţa căruia să daţi socoteală? întreb, dezgustată. — Sunt proprietarul companiei. Nu am de dat socoteală niciunui consiliu. Ridică o sprânceană spre mine. Bineînţeles că, dacă m-aş fi pregătit cât de cât, aş fi ştiut asta. Dar, fir-ar să fie, e chiar arogant. Schimb tactica. — În afară de munca dumneavoastră, vă mai interesează şi altceva? — Mă interesează diverse lucruri, domnişoară Steele. Umbra unui zâmbet îi atinge buzele. — Foarte diverse. Şi, din cine ştie ce motiv, privirea lui fixă mă zăpăceşte şi îmi ridică temperatura. Un gând şăgalnic îi aprinde ochii. — Dar, dacă munciţi atât de mult, cum vă relaxaţi? — Să mă relaxez? Zâmbeşte, arătându-şi dinţii albi, fără cusur. Respiraţia mi se opreşte. Chiar că e frumos. Nimeni n-ar trebui să arate aşa de bine. — Păi, ca să mă „relaxez“, cum zici tu — navighez, zbor, mă răsfăţ cu diferite activităţi fizice. Se foieşte în fotoliu. — Sunt un om foarte bogat, domnişoară Steele, şi am hobby-uri foarte costisitoare şi captivante. Arunc o privire fugară la întrebările lui Kate, vrând să scap de subiectul asta. — Investiţi în manufacturare. De ce în asta? întreb. De ce mă face să mă simt atât de inconfortabil? — Îmi place să construiesc lucruri. Îmi place să ştiu cum funcţio-nează lucrurile: ce le pune în mişcare, cum să le construiesc şi să le dezasamblez. Şi iubesc navele. Ce pot să mai spun? — Acum mi s-a părut că v-am auzit vorbind inima, nu logica şi faptele. Gura i se strâmbă puţin şi se uită lung la mine, cântărindu-mă. — Posibil. Deşi există oameni care ar putea să spună că nu am inimă. — De ce ar spune una ca asta? — Pentru că mă cunosc bine. Buzele i se curbează într-un zâmbet ambiguu. — Ar spune prietenii dumneavoastră că sunteţi uşor de cunoscut? Şi regret întrebarea de îndată ce am rostit-o. Nu e pe lista lui Kate. — Sunt o persoană foarte discretă, domnişoară Steele. Mă străduiesc cât pot să-mi protejez intimitatea. Nu dau interviuri prea des… — De ce aţi acceptat să-l acordaţi pe ăsta? — Pentru că sunt un binefăcător al universităţii şi, după toate aparenţele, n-am reuşit să scap de insistenţele domnişoarei Kavanagh. M-a bătut la cap pe mine, i-a bătut la cap pe angajaţii mei de la PR şi admir genul ăsta de tenacitate. Ştiu cât de tenace poate fi Kate. De-aia stau aici şi mă foiesc stingherită sub privirea lui pătrunzătoare, în loc să fi stat acasă, să studiez pentru examene. — Investiţi, de asemenea, în tehnologiile agricole. De ce sunteţi interesat de acest domeniu? — Nu putem să mâncăm bani, domnişoară Steele, şi sunt prea mulţi oameni pe această planetă care nu au ce să mănânce. — Sună foarte filantropic. E un lucru care vă pasionează? Să-i hrăniţi pe cei sărmani? El ridică din umeri evaziv. — E doar abilitate în afaceri, murmură, deşi cred că e nesincer. Nu are nicio noimă… să-i hrăneşti pe cei sărmani? Nu văd ce beneficii financiare ar putea ieşi de aici — doar frumuseţea unui ideal. Arunc o privire la următoarea întrebare, derutată de atitudinea lui. — Aveţi o filosofie? Dacă da, care este ea? — Nu am o filosofie ca atare. Poate un principiu călăuzitor — cel enunţat de Carnegie: „Un om care dobândeşte capacitatea de intra în deplina posesie a propriei sale minţi poate să ia posesia oricărui alt lucru, pe care este îndreptăţit să-l posede“. Sunt un tip neobişnuit, motivat. Îmi place să exercit control: asupra mea şi asupra celor din jurul meu. — Deci, vreţi să posedaţi lucruri? Eşti un maniac al controlului. — Vreau să merit să le posed, dar da, în esenţă, vreau. — Lăsaţi impresia că vorbiţi precum cumpărătorul final. — Păi, sunt. Zâmbeşte, dar zâmbetul nu-i atinge ochii. Din nou, chestia asta intră în contradicţie cu imaginea cuiva care vrea să hrănească omenirea, aşa că nu mă pot abţine să nu mă gândesc că noi, de fapt, vorbim despre altceva, dar să mă bată sfântul dacă pricep despre ce anume. Înghit în sec cu mare greutate. Temperatura în cameră creşte sau doar mi se pare. Nu vreau decât să se termine odată acest interviu. Cu siguranţă, Kate are acum suficient material. Mă uit la următoarea întrebare. — Aţi fost adoptat. Cât de mult credeţi că a influenţat acest lucru felul în care sunteţi acum? Oh, asta-i o întrebare personală. Mă uit la el, sperând că nu se simte ofensat. Văd că ridică din sprâncene. — Nu am de unde să ştiu. Interesul meu e stârnit. — Câţi ani aveaţi când aţi fost adoptat? — Asta e o informaţie cu caracter public, domnişoară Steele. O spune pe un ton sever. Eh, la naiba! Da, desigur — dacă aş fi ştiut că o să iau interviul ăsta, m-aş fi pregătit cât de cât. Tulburată, trec rapid mai departe. — De dragul muncii, trebuie să vă sacrificaţi viaţa de familie. — Asta nu e o întrebare, răspunde el scurt şi la obiect. — Scuze. Mă simt jenată; mă face să mă simt ca un copil neastâmpărat. Încerc din nou. — Aţi fost nevoit să vă sacrificaţi viaţa de familie din cauza muncii dumneavoastră? — Am o familie. Am un frate şi o soră, şi doi părinţi iubitori. Nu mă interesează să-mi lărgesc familia mai mult de-atât. — Sunteţi gay, domnule Grey? El trage adânc aer în piept, iar eu bat în retragere, moartă de ruşine. La naiba! Oare de ce n-am folosit un soi de filtru înainte să citesc asta cu glas tare? Cum să-i spun că nu fac decât să citesc întrebările? Afurisita de Kate şi curiozitatea ei. — Nu, Anastasia, nu sunt. Ridică din sprâncene, cu o sclipire rece în ochi. Nu pare încântat. — Îmi cer scuze. E… ăă, scris aici. E pentru prima oară când mi-a zis pe nume. Pulsul mi s-a accelerat şi simt cum iar mi se încing obrajii. Cuprinsă de agitaţie, îmi aranjez părul pe după ureche. El îşi lasă capul într-o parte. — Astea nu sunt întrebările tale? Simt cum mi se scurge sângele din corp. — Ăă… nu. Kate — domnişoara Kavanagh — ea a formulat întrebările. — Sunteţi colege de redacţie la ziar? Oh, nu. Nu am nicio legătură cu ziarul studenţesc. E activitatea ei extracurriculară, nu a mea. Simt că faţa mi-a luat foc. — Nu, e colega mea de cameră. Îşi freacă bărbia şi face înadins, evaluându-mă cu ochii lui cenuşii. — Te-ai oferit tu să faci acest interviu? întreabă, iar tonul lui calm mă sperie. Ia stai un pic, cine trebuie să ia interviu cui? Ochii lui mă ard şi mă simt obligată să-i spun adevărul. — N-am avut încotro. Nu se simte bine, răspund cu o voce firavă şi parcă încercând să mă justific. — Asta explică multe. Se aude o bătaie în uşă şi Blonda numărul doi intră. — Domnule Grey, scuzaţi-mă de întrerupere, dar aveţi programată următoarea întâlnire în două minute. — Nu am terminat aici, Andrea. Te rog să anulezi următoarea întâlnire. Andrea ezită, uitându-se la el înmărmurită. Pare pierdută. El îşi întoarce încet capul spre ea şi ridică din sprâncene. Tipa se face roz la faţă. Oh, e bine. Deci nu e vorba doar despre mine. — Prea bine, domnule Grey, bâiguie fata şi iese. El se încruntă, după care îşi îndreaptă din nou atenţia spre mine. — Unde rămăseserăm, domnişoară Steele? Oh, acum ne-am întors la „domnişoară Steele“. — Vă rog, nu vreau să vă întrerup de la nimic. — Aş dori să aflu lucruri despre tine. Mi se pare că aşa e corect. Are o privire curioasă. Mama mă-sii. Unde vrea să ajungă cu asta? Îşi aşază coatele pe braţele fotoliului şi-şi împreunează degetele în faţa gurii. Are o gură foarte… tulburătoare. Înghit în sec. — Nu sunt multe de aflat. — Ce planuri ai după absolvire? Ridic din umeri, luată prin surprindere de interesul lui. Să mă mut în Seattle cu Kate, să-mi găsesc un serviciu. Nu m-am gândit serios la ce voi face după examenele finale. — Nu mi-am făcut niciun plan, domnule Grey. Vreau doar să trec de examenele finale. (Pentru care ar fi trebuit să studiez chiar acum, în loc să stau în biroul tău dichisit şi aseptic, mare cât un palat, în care mă simt stingherită sub privirea ta pătrunzătoare.) — Avem aici un excelent program pentru proaspeţii absolvenţi, spune el cu glas scăzut. Ce face, îmi oferă o slujbă? — Oh, am să ţin minte, murmur, derutată. Deşi nu sunt sigură că mi-aş găsi locul aici. Oh, nu. Iar gândesc cu glas tare. — De ce spui asta? Îşi lasă capul într-o parte, intrigat, cu un zâmbet vag. — Este evident, nu? Sunt dezorganizată, dezordonată şi nu sunt blondă. — Pentru mine, nu. Privirea i-a devenit intensă, umorul i-a dispărut şi nişte muşchi necunoscuţi se contractă brusc în pântecele meu. Îmi dezlipesc ochii de la privirea lui scrutătoare şi mă uit în jos, pierdută. Ce se întâmplă? Trebuie să plec — acum. Mă aplec în faţă să-mi iau reportofonul. — Vrei să-ţi arăt locurile? întreabă. — Sunt sigură că sunteţi extrem de ocupat, domnule Grey, iar eu am un drum lung de făcut. — Te întorci cu maşina la Vancouver? Pare surprins, ba chiar neliniştit. Se uită pe fereastră. Între timp, a început să plouă. — Păi, te-aş ruga să conduci cu grijă. Are un ton sever, autoritar. De ce îi pasă? — Ai obţinut tot ce aveai nevoie? adaugă el. — Da, domnule, îi răspund, în timp ce-mi pun reportofonul la loc în rucsac. Ochii i se îngustează, meditativ. — Vă mulţumesc pentru interviu, domnule Grey. — Plăcerea a fost de partea mea, domnişoară Steele. Şi sună ca o provocare sau ca o ameninţare, nu sunt sigură. Mă încrunt. Când ne vom mai întâlni oare? Îi strâng mâna încă o dată, uimită să constat că acel curent ciudat dintre noi e tot acolo. Trebuie să fie de vină nervii mei. — Domnule Grey, îi zic şi îl salut cu o înclinare a capului. Mişcându-se sprinten, cu graţie atletică, îmi deschide larg uşa. — Vreau să mă asigur că ieşiţi teafără pe uşă, domnişoară Steele.